Ne gândim mereu cu nostalgie la Rimbaud sau la Verlaine care, pentru a-și apăra stilul de viață nonconformist, au fost mereu amenințați de autorități – Verlaine a făcut doi ani de închisoare pentru că l-a împușcat pe Rimbaud în timpul unei beții – dar le dăm mai puțină importanță autorilor români avangardiști care au trecut prin aceeași experiență. Așa ajungem la Poemul invectivă, volum semnat de Geo Bozga în anul 1933, republicat la Editura Vinea în 2009 și, recent, în colecția „Biblioteca pentru toți” a celor de la Jurnalul Național, unul dintre cele mai controversate texte ale literaturii române.

Pentru un cititor contemporan, textele din Poemul invectivă sunt stricte ironii la adresa societății vremii. Pentru contemporanii lui Geo Bozga, ele erau însă un atac la pudoare și un vădit manifest împotriva decenței și a bunului-simț. De altfel, ediția apărută la Editura Vinea, îngrijită de Nicolae Tzone, își propune să aducă în fața ochilor cititorilor cât mai multe fragmente din presa vremii, scrise de importanți critici literari, pe care i-am studiat în școală, care fie îl acuză, fie îi iau apărarea lui Bogza, lui Bonciu și lui Celerianu, acuzați în același proces. Ca să înțelegem mai bine de ce Bogza a fost acuzat, trebuie să ne gândim că, la vremea aceea, regimul carlist era pe punctul de a se declara dictatură regală. Ţara era condusă de extrema dreaptă, iar scriitorii inculpaţi nu numai că făceau politică de stânga, dar erau şi bănuiţi că ar fi evrei.

Asemenea acuze cu un puternic substat xenofob sunt lansate de Brătescu-Voineşti, cel care vedea în acest val sexualist din literatura română un atac al „elementului iudaic anarhic şi dizolvant” la adresa moralei creştine a legionarilor. Ei sunt acuzaţi de atac la bunele moravuri, iar, în presa vremii, literatura lor este clasată cu sintagma „pornografie şi iudaizare”, dovedind, odată în plus, că procesul era unul bazat pe fundamente politice prin care e foarte posibil ca regalitatea să fi vrut să îndepărteze atenţia publicului de la atacul său împotriva democraţiei.

Un prim atac este declanşat în 1934 de Iorga, care se manifestă ostil „poeziei noi”, acuzând lirica argheziană. Atacul lui împotriva lui Arghezi este reînnoit în 1936. Din cauza faptului că noul volum arghezian are însă parte de recenzii bune, Iorga se enervează şi insistă să intervină. Vorbeşte astfel şi la Academie despre „boala literaturii noi”, ceea ce declanşează un întreg scandal şi fenomenul începe să crească în intensitate. Brătescu-Voineşti ia poziţie şi îi acuză pe Bonciu, Bogza şi pe Celerianu, care pun în primejdie „nu numai reputaţiunea literaturii româneşti, dar şi întreaga noastră alcătuire socială.”

Goga, deşi e mai rezervat în privinţa trimiterii acestor autori în instanţă, este de părere că instituţia Academiei trebuie să ia poziţie în faţa acestor „note străine de sufletul românesc”. Poliţa de acuzare e semnată atât de Nichifor Crainic, cât şi de Mircea Eliade. Acestuia, însă, sorţii i-au jucat feste, căci la puţin timp după este, la rândul său, acuzat de pornografie pentru Domnişoara Christina. Evident, Eliade nu va fi arestat, i se va retrage doar dreptul de a funcţiona ca asistent onorific al conferenţiarului Nae Ionescu.

Rezultatul procesului intentat celor 3 a fost o scurtă perioadă de detenţie, o revitalizare în presă a conflictului pe care şi Maiorescu îl avusese cu Gherea cu ani în urmă, dar şi, din nefericire, punerea sub tăcere a vocii naratoriale a lui Bonciu. Este important de ştiut faptul că această polemică despre pornografie în artă a fost blamată de Rădulescu-Motru, Gala Galaction, Simion Mehedinţi, E. Lovinescu, Tudor Vianu, Alice Voinescu, care au încercat să stabilească diferenţa dintre pornografie şi valoarea operei de artă. De asemenea, în 1937, când procesul se judeca încă, reacţii de susţinere a acuzaţilor au şi Hortensia Papadat-Bengescu, Al. Philippide, Victor Eftimiu, Şerban Cioculescu, Ghiţă Ionescu, Th. Palady, Zaharia Stancu, cât şi Bogza şi Bonciu. Aceştia pledează pentru o literatură independentă de politic.

Deși cei mai mulți cititori sunt refractari la scriitura lui Geo Bogza, acest lucru poate fi explicat prin repulsia generată de obligativitatea studierii în școală a volumului Cartea Oltului, publicat în 1945, când lupta pentru putere dobândise deja o altă turnură. De altfel, dacă vom continua să îl asociem pe autor cu preferința lui pentru regimul comunist, atunci riscăm să cădem în păcatul de a desconsidera un autor care, cel puțin în volumul Poemul invectivă, dă dovadă nu numai de o foarte bună cunoaștere a lumii, ci și de o creativitate ieșită din comun, care îi permite să scrie texte savuroase. Ca toți avangardiștii, Bogza sfidează regulile, nu se sfiește de la folosirea cuvintelor considerate mai mult sau mai puțin obscene, dar nici de la utilizarea poeziei pe post de medicament pentru o lume bolnavă. Cu umor și cuvinte brutale, Bogza își batjocorește contemporanii. Din nefericire, plasarea într-o astfel de poziție înseamnă, în același timp, și o detașare față de universul în care trăiește, marcă a unei singurătăți dureroase, dar și o încercare de îndreptare a unei lumi care nu se vrea schimbată.

Cred că cei mai mulți dintre cititorii de peste 40 de ani sunt familiarizați cu Poemul invectivă, motiv pentru care le recomand să citească această carte îndeosebi tinerilor, ținând permanent cont de contextul în care ea a apărut și de reacțiile pe care le-a declanșat. De asemenea, recomand ediția apărută la Editura Vinea pentru că, pentru cei care nu știu detaliile procesului care l-a băgat pe Bogza în pușcărie din pricina Poemului invectivă, cartea oferă un dosar de presă destul de cuprinzător al unui moment care amintește suprinzător de mult de procesul intentat lui Lawrence Ferlinghetti de statul California pentru publicarea poemului Howl, al lui Allen Ginsberg, desfășurat nici douăzeci de ani mai târziu (1957). Vă recomand tuturor cartea pentru că ar fi nedrept să nu-i citim pe Bogza sau pe Bonciu, nume poate prea puțin băgate în seamă, dar care au avut o importanță reală în definirea peisajului literar actual.

Din nefericire, cum Editura Vinea nu are site, vă recomand să vă adresați direct lui Nicolae Tzone pentru a achiziționa această ediție (îl găsiți la târgurile de carte) sau, dacă nu, să cumpărați de aici volumul apărut în colecția „Biblioteca pentru toți”.

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


Un comentariu
  1. Pingback: Poem ultragiant | Flagrante delicto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *