O plimbare pe întuneric, la cinci dimineaţa, printr-o pădure populată, zice-se, de mistreţi. O conferinţă internaţională cu două sute de femei şi un singur bărbat: interpretul. Un meniu franţuzesc într-un oraş populat de români, germani, maghiari şi sârbi. O idilă cu o actriţă pentru care rolul vieţii este scoaterea partenerului din minţi. O carte poştală despre una (sau doua) dintre casele vieţilor noastre şi o alta despre oraşul în care ne ducem zilele . O poveste despre un cântec în care bănuieşti fiori tantrici, pentru a conchide că e de fapt despre timp. O incursiune în lumea absurdului cazon şi a hazului fără voie. O restanţă studenţească şi stânjenitoarele ei consecinţe. O plecăciune în faţa unei voci şi a unei chitare. O păţanie cu scalde nocturne şi miliţieni cu instinct literar. În fine, relaţia subtilă dintre un meci de fotbal şi o coadă la carne. În total, treisprezece texte de aducere aminte. Cu stupori şi înveseliri. Cu exasperări şi jubilaţii. Cu arome vechi şi dulciuri noi. Cu foame de viaţă şi de poveşti. Am fost cândva femeie de onoare îl dezvăluie pe Radu Paraschivescu în ipostaza celui care se uită înapoi şi simte – uneori tandru, alteori năprasnic – nevoia confesării.
„Am fost cândva femeie de onoare…”, de Radu Paraschivescu – fragment
Humanitas, 2017
Ciudăţeniile s-au ivit încă din prima zi, înainte să coborâm din personalul de Obor la Constanţa, spre a fi suiţi într-un camion cu prelată şi duşi la Corbu de Sus. Plecat cu noi din Bucureşti, sergenul-major care ne luase în primire la comisariatul de pe Căderea Bastiliei ne-a luat la socotit după plecare trenului din fiecare gară, temător să nu se piardă careva pe drum şi intrigat când îi ieşeau doi-trei muşterii în plus la numărătoare.
– Care faci glume şi-apari de mai multe ori, îţi sparg vitrina, a ameninţat el fără o ţintă anume, dar mizând pe cuminţirea pişicherului prezumtiv. Ce holbezi felinaru’, băi cârmâz? Bagă faza mică, i s-a adresat apoi unui băiat brunet, cu obrazul ciupit de vărsat, bărbie prelungă şi priviri curioase.
– Poftiţi?
– Dacă poftim, ni se-apleacă, a filozofat majurul, mândru că nu-şi uitase replicile de grădiniţă. „Ordonaţi”, de-acum încolo aşa spui. Cum te cheamă?
-Umberath Bruno.
-Bozgor, ai?
-Neamţ, a răspuns vocea moale a vecinului de banchetă.
Un muşchi a zvâcnit scurt şi ameninţător pe obrajul majurului.
– Tu ce te bagi, bă, ca musca sub coada calului? Pe tine cum te cheamă?
– Csúpor Sándor.
– Tot neamţ?
– Bozgor.
La vreo jumătate de oră după ce ne-am suit în camion, am gustat a doua delicatesă: am trecut – hurduc-hurduc – destrămând bezna printr-o comună fără un bec aprins în case sau pe străzi. Mi-am amintit de nişte ilustrate redegiste de un negru mat şi deplin, pe spatele cărora scria „Coşar ţinând în braţe o pisică neagră din Schwarwald”. La ieşirea din cimitirul de case, farurile au prins în rază numele localităţii: Lumina. Yessssss!
Stuporile au continuat a doua zi, sub un soare electric, când bibanii au umplut pe rând sau în grupuscule acvariul militar. Primii daţi pe mâna frizerului au fost, culmea, cei care veniseră gata depănuşaţi.
– Degeaba v-aţi tras aeroport dă muşte care pă unde-aţi nimerit, a explicat un alt sergent-major. Icişalea e-armată, nu salon dă bucle. Tre’ s-aveţi chelia la fel: bec de-o sută. Dacă să ia curentu’, vă scoatem pă ştrase şi luminăm cu voi ca-n Las Texas.
– Vegas, l-a corectat un blond cu un surâs îndatoritor.
Ta major, despre care unii cred şi azi că ar fi vecinul de portativ al lui fa major, şi-a dat chipiul pe spate cu un aer excedat. Aveam să constatăm ulterior că acest gest era marca exasperării cazone şi deopotrivă semnul inconfundabil că apevistul se pregătea de efort cerebral. Or, nu poţi cădea pe gânduri dacă nu eliberezi mai întâi tărtăcuţa din tirania cozorocului, lăsând la vedere o dungă de culoarea jambonului rânced, care dă ocol scăfârliei ca o circumvoluţie extracraniană.
– Pisoi, ia fă-te-ncoa’, mă. Pas alert.
Blondul s-a legănat spre majur, privindu-şi blugii de care avea să se despartă peste puţină vreme. La magazia din dreapta platoului unde aşteptam să ne vină rândul la foarfecă, doi-trei bărbaţi cu tranşee pe frunţi ne pregăteau ceea ce ajunsese să fie cunoscut drept „efecte cu defecte”.
– Da, vă rog.
– ORDONAAAAŢI!!!!! DE-ACUM ÎNCOLO AŞA SPUNEŢI!!!!! ORDONAŢI!!!!! PANARAMELOR!!!!! IA SĂ TE-AUD!!!!!
– Ordonaţi, panaramelor!
Despre Radu Paraschivescu
RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.
Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului(Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian(Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016).
