Antropologie și o sută de alte povestiri a apărut la Editura Vellant spre sfârșitul lui decembrie 2016, în traducerea lui Nadine Vlădescu (care semnează și postfața). Citisem câteva povestiri din acest volum anterior publicării lui, în primul număr al revistei de proză scurtă iocan. Mi-a plăcut atunci Dan Rhodes, mi s-a părut interesant cum scrie, de aceea l-am pus pe lista de lecturi. Am ajuns la întregul volum de curând și mă bucur că am făcut-o, cred că am avut numai de câștigat. Cartea este cu totul și cu totul specială, atât din punct de vedere al formatului și formei, cât și al poveștilor care o compun. O recomand tuturor celor care au chef de o literatură altfel, proaspătă și intensă, tuturor celor cărora le place să experimenteze cu lecturi atipice.
Și am cel puțin 7 motive să recomand cartea asta.
1. Diversitatea prozelor
Frumusețea cărții Antropologie și o sută de alte povestiri stă în bună măsură, cred eu, în varietatea de scene care se derulează succesiv. De la o pagină la alta, treci prin povești tragice, întunecate, amuzante, triste, inedite, absurde, stranii, senine, cu final fericit ș.a.m.d., fiecare cu o particularitate ieșită din comun. Nimic monoton. Pe cuvânt, nu ai timp să te plictisești.
2. Forma povestirilor
Dan Rhodes face o chestie tare mișto în debutul său din 2000: scrie 101 de povestiri în 100 de cuvinte fiecare – ceea ce face și volumul greu de încadrat. Sigur, traducerea în limba română (care îi aparține lui Nadine Vlădescu) nu a putut respecta forma în întregime, unele proze au puțin mai mult sau mai puțin de 100 de cuvinte, dar niciuna nu trece de o pagină (iar cartea are un format mic, de buzunar). Detaliul acesta mie mi s-a părut atrăgător, caut întotdeauna experimente originale în scris, forme noi în care pot fi spuse povești în era aceasta grăbită. Ceea ce mă duce la următorul argument.
3. Ușor de citit
Spuneam că o proză – scenă, situație, ar fi poate mai potrivit – nu depășește o pagină. Așa că volumul, cu tot cu superbele ilustrații care fragmentează și completează vizual povestirile, plus postfața și mini-interviul traducătoarei cu Dan Rhodes, are 128 de pagini în total. Dacă-ți pui mintea cu el, într-o oră îl termini. Nu v-aș sfătui, totuși, să faceți asta. Antropologie și o sută de alte povestiri e cartea ideală de prizat puțin câte puțin, între alte lecturi ori pe drum – cred că a fost cea mai grozavă și potrivită lectură de autobuz și metrou, nu m-am întrerupt niciodată în mijlocul povestirilor, puteam să citesc între 5 și 10 proze pe călătorie, ceea ce-mi dădea un sentiment aparte.
4. Umorul și autoironia
Dincolo de diversitatea prozelor, de forma lor și de rapiditatea cu care le citești, punctele forte ale stilului lui Rhodes sunt umorul și autoironia, pe care le folosește din plin și pe care eu, personal, le apreciez ori de câte ori le întâlnesc în literatură. Nu vă imaginați acum că veți râde în hohote, dar un zâmbet în colțul gurii tot vă vor lăsa unele scene, măcar zâmbet de tipul I see what you did there. Și, ce mi se pare cel mai important, umorul și autoironia nu sunt niciodată gratuite, nu vor să fie bancuri în ficțiune, ci poartă, în subtext, sensuri profunde, și distanțează net, astfel, prozele de ridicol și penibil. De pildă:
„Prietena mea m-a părăsit. Am aflat că, pe toată durata relației noastre, se mai văzuse și cu mulți alți bărbați. Era frivolă și eu am considerat că lumea trebuia să știe. Am calculat distanțele rutiere de la casa ei și până la peste două mii de locuri din toată țara și-am început să cioplesc bornele. ”Distanța până la picioarele desfăcute ale lui Mette: 263 de kilometri.” Asta a fost prima dintre ele. Am pus-o pe un hotar, chiar la intrarea în orașul Ulfborg. După ce am plantat nouă sute patruzeci de astfel de borne, mi-am dat seama că asta nu mă făcea mai fericit, că le ciopleam în formă de inimă și că îmi era un dor nebun de ea” (Borne, p. 18).
5. Iubirea în cuplu, tema-umbrelă
Nu am amintit întâmplător de ridicol și penibil. Tema-umbrelă a volumului este iubirea în cuplu. Cum să scrii despre iubire astăzi fără să riști să fii citit cu jenă și o oarecare stinghereală? Răspunsul scurt ar fi: ca Dan Rhodes. Sentimentalismul, romantismul, într-o societate precum cea contemporană, (aproape că) nu-și (mai) au locul. Lui Rhodes îi iese, însă, tocmai pentru că scrie cu umor și autoironie.
El, fără nume, întotdeauna narator (ceea ce dă un aer biografic prozelor) și îndrăgostit, și ea, numită sau nenumită, mereu alta, prietenă, iubită, soție, sunt surprinși într-o scenă ca un scurtmetraj de 60 de secunde, o situație care definește, într-un fel, relația lor (trecută, prezentă ori viitoare). Cam acesta este scenariul fiecărei proze, chiar dacă uneori ea nu apare decât indirect, iar rezultatele sunt minunate, fanteziste, neobișnuite. Iată un exemplu:
„Prietena mea este atât de încântătoare încât nu mă pot abține să-mi pară rău pentru toți foștii ei iubiți. Sunt sigur că ei își petrec tot timpul gândindu-se la ea și întrebându-se ce-o mai fi făcând. Așa că în fiecare lună eu le trimit un buletin cu amănunte despre toate lucrurile drăguțe pe care ea le-a spus sau le-a făcut. Uneori pun în plic și câte o pereche de ciorapi de-ai ei buni de aruncat sau câte un chiștoc de creion pentru conturarea sprâncenelor. Simt că ar trebui să fac orice îmi stă în putință ca să mă revanșez față de ei pentru că au pierdut o fată cu un păr castaniu atât de moale și ale cărei piciorușe sunt atât de mici, încât de-abia le poți vedea” (Buletin, p. 20).
6. Originalitatea cărții
Afirmam că Rhodes scrie proze inedite. Ei, bine, autorul are o rezervă de imaginație de invidiat – poate și grație experiențelor sale: are studii umaniste și de scriere creativă, a lucrat în domenii creative, dar a fost barman şi poștaș, a lucrat la o fermă de legume și fructe şi a fost profesor în Vietnam.
Regăsim naratorul în cele mai bizare instantanee, unele suprarealiste, altele incredibile, în diferite colțuri ale lumii, cu (iubite cu) slujbe atipice, în situații particulare, la care nu te-ai fi gândit niciodată. Poate că acestea sunt și motivele pentru care te îndepărtezi de izul autobiografic și accepți convenția ficțională.
Să nu mai spun de creativitatea numelor personajelor feminine, cum ar fi Apă Curentă, Mazzy, Orhidee, May Pang, Xanthe, Badr-al-Budur, Azuria, Armonie, Colibri, Degetar, Ciocârlie, Phuong, Iolanthe, Safir etc.
E fabulos de cât de multe ori de poate surprinde Rhodes. Încă un exemplu:
„Prietena mea a început să-mi ceară bani pentru sex. A zis că trebuie să se gândească la viitorul ei și oricum și prietenele ei fac asta, așa că de ce n-ar face și ea la fel? Nu m-a deranjat prea tare pentru că tarifele ei de bază erau foarte rezonabile, deși se aștepta întotdeauna la bacșișuri pentru cerințele în plus. Odată, în timp ce verifica în lumină bancnotele pe care i le dădusem ca să se asigure că nu erau false, am întrebat-o dacă mai fusese vreodată și cu altcineva pentru bani. A fost furioasă și m-a întrebat ce gen de fată credeam că era. Am spus că una cu ochi jucăuși și un păr lung, negru și minunat” (Taxare, p. 110).
7. Stilul
Scriitorul britanic are un stil inconfundabil, din punctul meu de vedere. Grație și formei autoimpuse, Rhodes reușește să condenseze întregi povești ori romane în mini-texte intense, antropologice, câteodată poetice, o simfonie a iubirii contemporane pe mai multe voci. Are fraze scurte, folosește, de obicei, puține adjective (și, de cele mai multe ori, ele sunt sugestive), multe verbe care împing mai departe acțiunea, iar fiecare cuvânt pare să fie așezat cu grijă în narațiune. Nu are timp să se piardă în detalii. Are un stil frust, direct. Uneori extrem de dur, alteori înduioșător.
Sunt chiar curioasă cum și dacă și-a modificat stilul în cărțile care i-au urmat volumului Antropologie și o sută de alte povestiri, sper să fie tradus în continuare la Editura Vellant, atât cu proza scurtă, cât și cu romanele sale.
Închei articolul de față sperând că ți-am stârnit curiozitatea și că-l vei căuta (și citi) pe Dan Rhodes. Te las, cum altfel?, cu o altă povestire:
„Prietena mea a început să mă tachineze. La început nu mă deranja că-și umfla obrajii ca să atragă atenția asupra ușoarei mele probleme cu greutatea sau că desena profilul nasului meu lung pe camioanele prăfuite. Astăzi, atunci când mergem pe o stradă aglomerată, glumește adesea cu voce tare în legătură cu frecvența momentelor în care sunt incapabil să o satisfac și despre cât de frumoși sunt alți bărbați în comparație cu mine. Oamenii își acoperă rânjetele cu palma și eu mă străduiesc din răsputeri să râd odată cu ei. Nu vreau să pară că n-am deloc simțul umorului” (Simțul umorului, p. 98).
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
