Bookaholic

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit.

„Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă”. — Vladimir Voinovici

Cărţile Svetlanei Aleksievici (Premiul Nobel pentru Literatură 2015) au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări. Războiul nu are chip de femeie s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare.

„Războiul nu are chip de femeie”, de Svetlana Aleksievici – fragment

Colecția: Clasici contemporani
Editura Litera
Traducere din limba rusă: Ion Covaci
Ediție revizuită și note: Justina B
Ediție cartonată
400 p.

O casă învechită, cu patru etaje, la marginea Minskului, din cele ridicate în grabă și, cum părea pe atunci, provizoriu îndată după război, tandru împresurate,încă de mult, cu tufe de iasomie. De aici au început căutările mele, ce aveau să se prelungească șapte ani – șapte ani neașteptați și chinuitori în care am descoperit lumea războiului, lumea aceea al cărei înțeles nu ne e nici până azi lămurit întru totul. În care am simțit durere, ură, ispitire… Duioșie și nedumerire… În care am încercat să înțeleg cum se deosebește moartea de ucidere și unde se află granița dintre omenesc și neomenesc. Ce se întâmplă cu omul care rămâne singur cu gândul acesta nebunesc că poate să-și omoare semenii? Ba chiar că e obligat să-i omoare. Ani în care am descoperit că, în război, în afara morții, există o mulțime de alte lucruri – tot ceea ce există și în viața noastră obișnuită. Războiul este și el un mod de viață. Ani în care m-am lovit de numărul nesfârșit de adevăruri omenești. De enigme omenești. În care am meditat asupra unor probleme a căror existență nici măcar n-o bănuiam înainte. De pildă, de ce nu ne uimește răul – oare ne lipsește capacitatea de a fi surprinși de rău?

Drum și drumuri… Zeci de călătorii prin toată țara, sute de casete înregistrate, mii de metri de bandă. Cinci sute de întâlniri, după care am încetat să le mai număr, chipurile mi se ștergeau din memorie, rămâneau numai vocile. În memoria mea se aude un cor. Un cor uriaș, din care uneori nici nu se disting cuvinte, răsună numai un bocet. Recunosc: uneori n-am crezut că voi fi în stare să străbat drumul acesta până la capăt. Să-l răzbesc. Am avut momente de îndoială și de teamă, când mi-am dorit să mă opresc sau să mă dau deoparte, dar n-am mai putut. Devenisem prizoniera răului, privisem deja în hău ca să pot să înțeleg ceva. Acum, mi se pare, am ajuns să știu anumite lucruri, dar am încă mai multe întrebări, iar răspunsuri găsesc mai puține.

Dar atunci, chiar la începutul drumului, nu bănuiam nimic din toate astea…

Mă adusese în casa aceea o scurtă ştire din ziarul local, care anunța că, de curând, la Uzina de Autovehicule Udarnik, avusese loc festivitatea ieşirii la pensie a contabilului principal Maria Ivanovna Morozova. În timpul războiului, se arăta în nota aceea, Maria Ivanovna fusese lunetistă, avea nu mai puțin de unsprezece decorații și șaptezeci și cinci de victime la activ. Mi se părea greu de conciliat profesiunea militară a acestei femei cu ocupația ei din anii de pace. Cu fotografia spălăcită din ziar. Cu toate aceste semne ale unei existențe comune.

… O femeie măruntă, având în jurul capului o înduioşătoare coroniță, răsucită din cosița prelungă, şedea pe divanul încăpător, acoperindu-şi chipul cu palmele:

– Nu-nu, nu vreau să-mi amintesc… Nu vreau să mă întorc acolo… Nu pot… Până în ziua de astăzi nu mai pot vedea filme de război… Eram o copiliță pe atunci. Visam și creșteam, creșteam și visam. Și deodată – războiul. Mi-e chiar milă de tine… Știu eu ce spun… Vrei cu adevărat să afli? Te întreb ca și cum ai fi copilul meu… Sigur că a rămas uimită: Și de ce ai venit la mine? Cu soțul meu ar trebui să vorbești, lui îi place să-și amintească… N-a uitat nimic: cum îi chema pe ofițeri, pe generali, numerele unităților… Eu – nu. Îmi aduc aminte numai ce am trăit eu însămi… Numai războiul meu. În jur erau mulți oameni, dar eram mereu singură, pentru că omul e întotdeauna singur în fața morții. Îmi amintesc de o singurătate cumplită. M-a rugat să opresc magnetofonul: Am nevoie de ochii tăi ca să-ți pot povesti. Cutia aceea o să ne deranjeze.

Dar peste câteva minute a uitat de el…

Maria Ivanovna Morozova (Ivanuşkina), fruntaş, lunetistă:

„O să-ți spun o poveste simplă… Povestea unei fete obișnuite din Rusia, așa cum erau o mulțime pe atunci…

Pe locul unde se afla satul meu natal, Diakovskoe, e acum raionul moscovit Proletarski. Când a început războiul, n-aveam nici optsprezece ani. Aveam două cosițe lungi-lungi, până la genunchi… Nimeni nu credea că războiul are să țină mult, toți așteptau de la o zi la alta să se termine. Să alungăm dușmanul. Am muncit pe câmp, în colhoz, apoi am terminat nişte cursuri de contabilitate. Războiul continua… Prietenele mele… Colegele de la curs ziceau: «Trebuie să mergem pe front». Parcă plutea deja în aer. Ne-am înscris toate la nişte cursuri organizate pe lângă comisariatul militar. Unele poate că veniseră ca să nu rămână singure, nu știu. Acolo ne învățau să tragem cu carabina, să aruncăm grenade. La început… Eu, recunosc, mă temeam să iau pușca în mână, nu-mi plăcea. Nici nu-mi puteam închipui că am să mă duc să omor pe cineva, pur și simplu voiam pe front și gata! Eram patruzeci de tinere la cursurile acelea. Din satul nostru patru, din cel vecin cinci, într-un cuvânt, câteva fete din fiecare sat. Și numai fete. Băieții plecaseră deja pe front, care putuse. Uneori venea curierul militar în toiul nopții, le dădea două ore să-și strângă lucrurile și îi lua cu el. Se întâmpla să-i adune chiar și de pe câmp. (Tace.) Acum nu-mi mai aduc aminte – mai făceam petreceri sau nu, dar, dacă făceam, atunci fetele dansau între ele, fiindcă băieți nu mai rămăseseră. Deveniseră mai tăcute satele noastre.

Curând a apărut apelul CC al Comsomolului către tineret. Duşmanul ajunsese la porțile Moscovei… Eram chemați să ne apărăm Patria. Cum adică să cucerească Hitler Moscova? N-o să-l lăsăm! Nu numai eu, toate fetele cereau să plece pe front. Tatăl meu lupta deja. Am crezut că noi suntem singurele… Mai deosebite… Când am ajuns la comisariat, curtea era ticsită de fete. Am rămas cu gura căscată, și inima a început să-mi bubuie de emoție. Selecția era foarte severă. Primul lucru: fireşte, trebuia să fii sănătoasă tun. Mă temeam că n-au să mă ia: în copilărie fusesem cam slăbuță şi bolnăvicioasă – firavă, cum spunea mama. Din cauza asta alți copii mă necăjiseră când eram mică. Apoi, dacă în casă, în afară de fata care pleca pe front, nu mai rămâneau alți copii, iarăşi te refuzau, pentru că nu-ți puteai lăsa mama singură. Ah, mamele noastre! Nu li se mai uscau lacrimile pe față… Ne ocărau, ne rugau… La mine rămâneau două surori şi doi frați, e drept, toți mult mai mici decât mine, dar se ținea seama. Mai era însă o problemă – din colhoz plecaseră toți bărbații, n-avea cine lucra la câmp, şi preşedintele nu voia să ne dea drumul. Într-un cuvânt, am fost respinse. Ne-am dus la comitetul raional al Comsomolului, ne-au refuzat şi acolo. Am alcătuit o delegație pe raion şi ne-am dus la comitetul regional. Alt refuz. Toate ardeam de dorința de a pleca, eram pline de avânt. Atunci am hotărât, dacă tot eram la Moscova, să mergem la Comitetul Central al Comsomolului, la vârf, la prim-secretar. Să facem tot ce putem… Cine avea să vorbească în numele nostru, cine era mai curajos? Am crezut că vom fi singurele – când colo, pe coridor n-aveai unde arunca un ac, necum să răzbați până la secretar. Era plin de tineri din toată Uniunea, mulți dintre ei fuseseră deja sub ocupație şi ardeau de dorința de a-i răzbuna pe cei apropiați, ucişi de fascişti.

Spre seară am ajuns totuşi la unul dintre secretari. Ne întreabă:

– Cum o să mergeți pe front, dacă nu ştiți să trageți cu puşca?

Am spus toate în cor că învățaserăm…

– Unde?… Cum?… Dar să pansați o rană vă pricepeți?

În cercul acela de pe lângă comisariat, medicul raional ne învățase să pansăm. Atunci cei din birou au tăcut și s-au uitat la noi mai serios. Și mai aveam un atu – nu eram, adică, singurele, acasă aşteptau încă patruzeci de fete şi toate ştiau să tragă cu puşca şi să acorde primul ajutor. Ni s-a spus:

– Întoarceți-vă în sat şi aşteptați! Problema dumneavoastră va fi soluționată pozitiv.

Ce fericite ne-am întors! N-am să uit… nu-nu…

Și, în câteva zile, aveam ordinele de mobilizare în mână…

Ajunse la comisariat, am intrat pe o uşă, pe alta ne-au scos… Eu îmi împletisem o coadă lungă şi frumoasă, am ieşit fără ea… Fără cosiță… M-au tuns soldățește… Mi-au luat şi rochia… N-am apucat să-i dau mamei nici rochia, nici cosița… Mă rugase tare să fac în aşa fel, încât să-i rămână ceva de la mine, un lucruşor de-al meu… Ne-au îmbrăcat numaidecât în bluze militare, ne-au dat bonete, ranițe şi – în eşalonul de marfă, pe paie. Dar erau paie proaspete, miroseau încă a câmp.

Ne-am urcat în tren vesele, cu râsete și gălăgie. Glumind. Îmi amintesc că am râs mult.

Nu ştiam încă în ce unități suntem înrolate, nici unde mergem. La urma urmei, pentru noi nici nu era prea important ce anume aveam să fim. Să ne vedem pe front! Toți luptau – trebuia să luptăm şi noi. Am ajuns la gara Șcelkovo. Am aflat că, în apropiere, funcționa o şcoală de trăgători de elită. Era limpede: acolo ne trimiseseră, să ne facem lunetiste. Toate ne-am bucurat. Era o specializare adevărată. O să tragem cu pușca.

Am început cursurile. Studiam regulamentele – al serviciului de garnizoană şi de gardă, cel disciplinar, mascarea în teren, protecția antichimică. Toate fetele erau foarte silitoare. Ne-am deprins să montăm şi să demontăm cu ochii închişi puşca cu lunetă, să determinăm viteza vântului, mişcarea țintei şi distanța până la ea, să ne săpăm locaşe de tragere, să înaintăm târâş. În scurt timp, ştiam deja toate astea. Nu voiam decât să ajungem mai repede pe front. În focul luptei… Da-da… Când s-au terminat cursurile, am obținut, la probele de tragere, nota maximă. Cel mai greu, îmi aduc aminte ca aievea, era să te scoli la alarmă şi să te echipezi în numai cinci minute. Ceruserăm cizme cu unul–două numere mai mari, ca să nu pierdem nici o clipă, să ne echipăm cât mai rapid. În cinci minute trebuia să fii îmbrăcată, încălțată şi să te aliniezi în front. Au fost cazuri – nu puține – când ajungeam în front cu picioarele goale în cizme. Unei fete – cât pe-aci să-i degere picioarele. Plutonierul a băgat de seamă, i-a făcut observație, apoi ne-a învățat să folosim obielele. Parcă-l văd înălțându-se deasupra noastră, a tuturor, şi strigând: «Cum să fac eu din voi, mototoalelor, soldați, şi nu ținte pentru friți?» Mototoale, mototoale… Toți țineau la noi și în același timp ne plângeau de milă… Iar noi ne supăram că le era milă. Nu eram și noi soldați ca și ei?

În sfârşit, am ajuns pe front. Lângă Orşa… În Divizia 62 Puşcaşi… Comandantul, iarăşi parcă-l am dinaintea ochilor, colonelul Borodkin, cum ne-a văzut s-a şi întunecat la față: de fete ducea el lipsă… Vezi Doamne, ce-i aicea, damenvals? Corp de balet? Aici e război, nu petrecere. Un război cumplit… Apoi însă s-a mai îmbunat, ba, chiar ne-a invitat la el la masă. Într-o vreme, auzim cum îl întreabă pe adjutant:

– N-avem şi noi ceva dulce la ceai?

Noi ne-am înfuriat: drept cine ne lua? Veniserăm să luptăm, iar el ne trata ca pe nişte domnişoare. E drept, după vârstă, i-am fi putut fi fiice.

– Ce mă fac eu acum cu voi, dragile mele? De unde v-au mai luat și pe voi?

Așa ne-a întâmpinat, așa se purta cu noi. Or, noi ne credeam soldați sadea… Daaaa! La război!

A doua zi ne-a pus să-i arătăm cum ştim să tragem şi să ne mascăm în teren. Am tras bine, mai bine chiar decât lunetiştii rechemați din linia întâi pentru nişte cursuri de două zile și care s-au mirat foarte că ne pricepem și noi la același lucru ca și ei. Vedeau probabil pentru prima oară în viață femei-lunetist. A urmat mascarea în teren… Vine colonelul, umblă ce umblă prin luminişul acela, apoi se urcă pe o moviliță – nu descoperă pe nimeni. Când, deodată, movilița de sub el dă glas şi zice, pe un ton plângăreț:

– Tovarăşe colonel, nu mai pot – sunteți prea greu…

Râs ce-a fost acolo! Nu-i venea să creadă că ştim să ne camuflăm atât de bine.

– Ei bine, zice, retrag tot ce-am spus despre voi.

Dar şi după aceea – se vedea – era muncit de gânduri, multă vreme nu s-a putut obișnui cu noi.

Ieşim noi în prima zi «la vânătoare» (aşa spun lunetiştii) – eu şi perechea mea, Maşa Kozlova. Ne mascăm şi aşteptăm culcate: pe seama mea era observarea inamicului, Maşa – cu puşca. Deodată, ea îmi şopteşte:

– Trage, fată, ce stai?! Uite un neamț…!

– Eu sunt cu observarea, zic, trage tu!

– Până ne lămurim noi, ia-l de unde nu-i! zice ea.

Eu o țin pe-a mea:

– Întâi trebuie întocmită harta de tragere. Să marcăm reperele: şura, mesteacănul acela…

– Începi ca la şcoală, cu hârțogăraia? Eu una n-am venit să învârt hârțoage, ci să trag!

Văd că Maşa s-a înfuriat de-a binelea.

– Atunci trage, zic, ce te zbârleşti la mine?!

Uite aşa ne-am dăscălit una pe alta. Între timp, într-a-devăr, un ofițer neamț le dădea soldaților indicații. S-a apropiat o căruță, şi soldații, înşirați în lanț, au început s-o descarce. Ofițerul a stat ce a stat, a dat un ordin şi s-a făcut nevăzut. Noi nu conteneam cu sfada. Văd că şi-a făcut apariția în bătaia puştii de două ori şi-mi dau seama că, dacă-l mai scăpăm o dată, scăpat rămâne. Și, când apare a treia oară – e vorba de o clipă: ținta ba apare, ba dispare –, mă hotărăsc să trag. Mă hotărăsc, şi deodată mă fulgeră un gând: «Doamne, dar e un om, fie şi duşman, dar om!» Au început să-mi tremure mâinile, îmi simțeam întreg trupul invadat de febră. Un fel de frică… După țintele de placaj, era greu să tragi într-un om viu. Îl vedeam prin cătare, îl vedeam bine. Parc-ar fi fost la doi pași… Și înăuntrul meu ceva se împotrivește… Ceva nu mă lasă, nu mă pot hotărî. Dar mi-am impus şi-am apăsat pe trăgaci… El a dat o dată din mâini şi-a căzut. Nu ştiu dacă era mort sau nu. Dar după asta am început să tremur şi mai tare. O spaimă mi se strecurase în inimă: ucisesem oare un om?! Trebuia să mă obișnuiesc cu gândul că era posibil. Da… Într-un cuvânt, groaznic! Nu pot să uit…

Când ne-am întors şi-am povestit în pluton ce se întâmplase cu mine, s-a convocat o şedință. Organizatorul nostru de comsomol era Klava Ivanova, care-mi tot spunea: «De ăștia nu trebuie să-ți fie milă, trebuie să-i urăști».

Fasciştii îi uciseseră tatăl. Câteodată începeam să cântăm, iar ea ne ruga: «Încetați, fetelor!» zicea. «Întâi să spulberăm năpârcile astea şi-apoi ne punem pe cântat.»

Nu dintr-odată… Nu dintr-odată am reușit. Asta nu e treabă de femei – să urăști și să omori. Nu e pentru noi… Trebuia să te convingi singură. Să-ți impui…“