Hitchcock zisese la un moment dat ca un film e bun dacă a meritat banii daţi pe babysitter, pe bilet şi pe cina la restaurant. În momentul in care babysittingul mi se pare o instituţie vitală, am înţeles cu adevărat cîtă dreptate avea şi am început să aplic cam aceleaşi unităţi de măsură şi în cazul cărţilor.
Să vă explic? Am să vă spun doar că, în perioada în care un bebeluş are nevoie de toată atenţia şi îngrijirea, plus eforturi hermeneutice care bat orice seminar de la filologie, timpul curge altfel iar frustrarea creşte cu fiecare pagină de maculatură care ţi-a stricat puţinele momente disponibile pentru citit. Puţine? Well, şi asta trebuie redefinit.
Cînd ai nişte timp, cam cît poţi să furi în funcţie de cît de calm e bebele, cît de săritor e tatăl şi cît de disponibile sînt rudele, acest timp (şi prin puţin nu înţeleg obişnuitele ore libere după ora 5, să zicem!) nu e by default pentru citit. Oh, nu. Cu el se pot rezolva probleme despre care auzisem din manualul de anatomie, cum ar fi lipsa de somn şi modul în care ea ne afectează modul de funcţionare. Cu el se poate face o baie adevărată, şi nu un duş grăbit, se poate bea o cafea, şi nu în picioare, se poate sta la telefon sau se pot plăti facturile. Lista e deschisă, în ea încap toate acele lucruri şi activităţi pe care le iei ca de la sine înţelese înainte.
Vestea bună este că aroma de bebe proaspăt trezit din somn are acelaşi efect calmant ca mirosul cărţilor, iar altă veste implicit bună este că bebeluşii mai şi dorm, deci intră şi cărţile, în continuare în program. În prima lună am citit una singură, Asediul Vienei, de Horia Ursu, şi nu mi-a picat bine. Cu o intrigă mult prea dezlînată pentru gustul meu, cu multe personaje masculine care nu reuşesc să-şi comunice mare lucru şi pe care uneori nici nu prea înţelegi de ce le-a pus în aceeaşi carte, cu personaje feminine-stereotip (ori clasicele eterice-misterioase, ori artiste erotizate cărora nu li se prea dă un punct de vedere cînd se împart vocile în naraţiune etc.), romanul ăsta, pe care l-am terminat în ciuda faptului că mă făcea să ridic din ce în ce mai des din sprînceană, a fost prima mea carte citită cu un nou născut în braţe. Şi mi-a luat o lună.
A urmat ceva care să mă facă să reînnod simbolic legătura cu vremea în care mă profesionalizam în lucrul cu cărţile şi aveam tot timpul din lumea pentru ele şi aproape numai pentru ele: Jocurile Daniei şi O moarte care nu dovedeşte nimic, prima citire, a doua recitire. Neinspirate alegeri: un narator insidios, autoritar, machist, prototipul intelectualului din interbelic, care vorbeşte despre femei, cuplu şi viaţa interioară a fiecăruia dintre ei într-un mod falsificat, sexist, revoltător, cu atît mai mult cu cît e şi previzibil, şi, din punctul de vedere al strategiilor strict literare, complet plat, deci cu atît mai obositor. Pînă acum, trist, dar am perseverat. Noutatea în toată povestea asta era că, avînd puţin timp pentru citit, era o bucurie chiar dacă citeam ceva prost. A fost o senzaţie nouă, cînd o să am mai mult timp o să încerc s-o exploatez un pic.
A urmat în sfîrşit ceva care merită: Jurnalul unei fete greu de mulţumit. M-a intrigat însă prefaţa, în care îngrijitoarea textului, Doina Uricariu, menajează foarte tare decizia iniţială a lui Gabriel Liiceanu de a schimba titlul cărţii din Jurnalul unei fete greu de mulţumit în Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit pentru a „proteja lectura unui document de căpătâi al perioadei interbelice de orice interpretări ilicite sau caricaturale.” Ilicit? Caricatural?Nu am înţeles nici acum ce anume ar putea fi caricatural şi ilicit în acest cuvînt sau în titlul iniţial, după cum nu am înţeles nici ce a făcut-o pe doamna Uricariu să vorbească, în aceeaşi prefaţă, despre aerul de libertate al lumii interbelice.
Văzută prin ochii unei fete extrem de inteligente, cultivate, empatice, ambiţioase şi pline de viaţă, lumea asta trăzneşte a limitări, formalisme, tradiţionalism, patriarhat şi misoginism anihilant. Mi-a lăsat un gust amar imaginea unui atare spaţiu, şi m-a pus pe gînduri viaţa destul de tristă a acestei fete care, vorba cîntecului, nu s-a născut în locul potrivit. Nu că azi ar fi extraordinar de diferită situaţia în această parte a lumii.
Abrupt, şi pentru a pleca urechea la nu ştiu ce recomandări care tot pluteau în aer dinspre surse pe care nu prea le ascultasem, am zis să citesc Oscar şi tanti Roz. Coelhic, ca să fiu scurtă şi fără nuanţe, despre cum viaţa poate fi trăită din plin şi cu tot sufletul şi dacă eşti un copil muribund şi hiperlucid. Nu ştiu cum să spun, poate genul ăsta de cărţi sunt terapie pentru unii, eu însă mi-am luat porţia şi data viitoare nu mai încerc. Şi cred că nici Eric Emmanuel Schmitt.
Altă dezamăgire a fost Cartea norilor, de Chloe Aridjis (Editura All, Colecţia Strada Ficţiunii, trad. Ioana Pricop). Am luat-o dintr-un anticariat, deşi e foarte nouă, din trei motive: pentru că e un debut, iar debuturile mă fac curioasă, în special cele ale scriitoarelor, pentru că era despre Berlin, un oraş pe care doar mi-l închipui şi pe care îl vizitau prietenii mei la data la care eu căram bebele prin anticariate, în Bucureşti, şi pentru că era recomandat de Paul Auster.
Din Berlin n-a redat decît ce ştim şi noi, ăştia care nu l-am vizitat niciodată: că e plin de cotloane unde se organizează petreceri underground unde poţi să dai peste adunături de oameni absolut incongruenţi şi excentrici, că încă e bîntuit de spectre ale violenţei şi că are subterane hipnotice, care păstrează amprenta diviziunii post WW2.
Din povestea petrecută în Berlin de personajul principal, o mexicancă ajunsă mîna dreaptă a unui istoric obsedat de totalitarismele care au schimbat faţa oraşului, iar nu se legă mare lucru. Te aştepţi ca întîlnirea cu profesorul de istorie să ducă undeva, la o descoperire cu sens pentru viaţa ei, dar singurul sens cu care rămîi e că ceva nu e terminat, că mesajul s-a pierdut pe drum. Am dus cartea înapoi la anticariat. Da, ştiu … altcineva poate să dea de ea.
Următoarea încercare a fost jurnalul Sofiei Tolstaia, tradus de Antoaneta Olteanu, cea care a făcut şi decupajul fragmentelor, şi publicat tot de curînd la Editura All. Ce m-a nemulţumit profund la cartea asta a fost selecţia fragmentelor: aproape tot e legat de Lev Tolstoi, de viaţa cu el, de toanele lui, de munca lui, de chinul şi de bucuriile ei (puţine) alături de el. Sofia Tolstaia pare, din ce am citit aici, o femeie inteligentă, interesată de nenumărate lucruri, cu o aplecare către muzică, o femeie atentă la propria viaţă interioară, la valori, inclusiv la cum erau ele apreciate pentru un bărbat şi pentru o femeie la vremea aceea şi între limitele clasei sociale din care venea.
Sofia Tolstaia şi-a ţinut jurnalul de la 18 ani, de dinainte de a-şi cunoaşte soţul şi nu s-a oprit din scris în ceasul morţii lui, ci a scris exact pînă în pragul propriei morţi, la 75 de ani. Ei bine, ultima însemnare din ediţia românească e exact cea legată de moartea marelui Levuşca. Jurnalul ăsta există, din fericire, şi în engleză, şi e complet.
Nu zic că n-am ales şi cărţi cu care m-am înţeles mult mai bine, sau că n-o să povestesc şi despre ele, cum am mai făcut-o, cu luni în urmă, cînd timpul trecea ca-n Moromeţii şi, chiar dacă ziceam că mă presează deadline-urile, chiar avea (şi aveam şi eu) răbdare cu oamenii. Observ însă că limitarea (raţionalizarea!) timpului pentru citit îţi modifică şi comportamentul şi aşteptările de la o carte. Nu dramatic, ci într-un mod chiar rezonabil: pur şi simplu vrei ceva care să merite efortul.
