
— O mie de lei, domnu’…
Domnul clatină din cap, de două ori, repede și nemulțumit și-l întrerupe:
— Pentru numele lu’ Dumnezeu…
Bărbatul se uită scurt la nevastă și continuă:
— Nu se poate sub o mie… Noi ne-am gîndit…
Domnul mai scutură din cap o dată și întinde palma către vorbăreț:
— Ce-am vorbit înainte? Ce am vorbit? Nu așa am stabilit? Oprește-te!
Bărbatul se oprește. Nevasta înghite în sec și se uită la colț. Măsoară apoi statueta africană de abanos și nu-i place. Se uită la fotografiile de pe pereți, cu cîini, mulți cîini. Și îngeri bucălați. Astea-s frumoase, deși cîinii sînt cam fioroși.
— Dumneavoastră le-ați făcut?
Interlocutorul pufnește. Își strînge cordonul halatului de casă, îi învîrte capătul și-și continuă, netulburat, vorba.
— O mie de lei? Voi sînteți nebuni? Da’ ce, eu sînt fabrică de bani? Am discutat de patru sute și veniți la mine cu șoșeli? Cum o mie?
— Păi, de o mie avem nevoie. Ce e o mie? La dumneavostră – palma domnului ridică din nou bariera. Dar bărbatul se încăpățînează. Da, pentru dumneavoastră e un fleac! E odorul nostru. Nu se poate, ne bate Dumnezeu. Oameni sîntem.
— Tocmai, că sîntem oameni. Aveți niște pretenții de șmecheri… V-am zis la telefon, patru sute, mai bine nu mai veneați. E plină lumea. Nu vă place, stați acasă. Eu nu mă tocmesc. Eu cu șmecherii nu discut. La revedere.
Femeia își desprinde privirea din colțul camerei și intervine:
— Totuși, dragă domnule, noi ne-am gîndit mai bine. Facem un sacrificiu. E tot ce avem mai scump. Nu se poate pe cîțiva firfirei.
Bărbatul prinde ideea din zbor și supralicitează:
— Trebuie să merite. Toate lucrurile au un preț.
— Da’ ce, v-o fur? E pentru o zi. Cine cîștigă patru sute într-o zi e boier. Ce nu e clar?
— Avem și noi cheltuieli. Rate la mașina de spălat. La televizor. Nu ne mai ajungem cu banii. Întreținerea.
— Terminați!
Domnul se ridică și, ținînd cordonul înfășurat în jurul pumnului, se apropie de bărbatul în sacou verzui.
— Ce pui de lele-mi ești. Zi cinstit, e pentru băutură, puți de la o poștă. Patru sute cincizeci și plecați.
— Eu? Nu, ferit-a sfîntul… Eu nu beau, e de la oțet. Gogoșari în oțet, pe crucea mea. Spune și tu, Anca! Măcar nouă sute…
— Nu merită. Gata, plecați. Eu nu sînt bancher. Vă convine, bine, nu vă convine, valea. Deja mă plictisiți.
— Hai, nouă sute. Nu merită nouă sute? Spune tu, Anca! Nu merită? Da ce are? V-am spus, dom… e odorul nostru.
Domnul cade pe gînduri.
— Cît are, mai exact? Cinci? Sau șase? Nu vorbisem de patru? Păi vedeți? Ce-s cu glumele astea?
Femeia intervine:
— Opt sute, ultimul preț.
Domnul se duce la birou, scrie ceva pe un bilețel, apoi butonează telefonul. Trec două minute. Privește marfa și zice:
— Cinci sute și valea. Mie nu mi se pare nici frumoasă, nici nimic.
Cei doi se retrag un pas. Șușotesc, privindu-l cîș.
— Șapte sute.
— Ei, vedeți că se poate? Șase sute, acum. Și scoate din portofel trei foi gălbui.
Împotrivirea se topește brusc. Poate are plasticul ăsta auriu o putere mai mare decît putem noi înțelege. Soții înaintează și bărbatul întinde dreapta. Domnul îi întinde banii cu scîrbă. Bărbatul vrea, cu entuziasm, să-i strîngă și mîna. Domnul se ferește ca de o broască rîioasă. Femeia se duce la colțul luminat puternic de lampadar și se apleacă. Fetița în rochie bonbon, cu ciorăpei trei sferturi, albi și cu o jachețică în carouri, nu a spus nici pîs pînă acum.
— Puiu’ mamii. Să fii cuminte.
Domnul vine și ia fetița de mînă. O mîngîie pe cap. Îi ridică bărbia și o privește în ochi.
— Hai cu nenea, o să fie bine. Ne jucăm. Am și bomboane, am și o păpușă. Da’ știi că ești chiar frumușică? Nu te speria, o să fie ca în povești… N-o să-ți fac nici un rău. Aici e raiul pe pămînt.
Tresare și se miră că ăia doi mai sînt încă în preajmă.
— N-ați plecat? Acum e cinci. La zece veniți și-o luați. Hai, repede, valea, că mă grăbesc. Și trageți ușa după voi, se închide singură.