În această carte se află două texte pur şi simplu alternate; ar putea aproape să pară că nu au nimic în comun, dar, cu toate acestea, sunt inextricabil întreţesute, ca şi cum niciunul din cele două nu ar putea exista singur, ca şi cum doar din întâlnirea lor, din această lumină îndepărtată pe care o aruncă unul asupra celuilalt, s-ar putea revela ceea ce nu este niciodată spus până la capăt într-unul, niciodată spus până la capăt în celălalt, ci numai în firava lor intersecţie.
Unul dintre texte aparţine pe de-a întregul imaginarului: este un roman de aventuri, reconstituirea arbitrară, însă minuţioasă, a unei fantasme copilăreşti, evocând o cetate condusă după idealul olimpic. Celălalt text este o autobiografie: naraţiunea fragmentară a unei vieţi de copil, în timpul războiului, o naraţiune săracă în isprăvi şi amintiri, pusă cap la cap din resturi împrăştiate, absenţe, uitări, îndoieli, ipoteze, mici anecdote. Povestea cu aventuri, în schimb, are ceva grandios, poate chiar suspect, căci începe prin a relata o istorie pentru ca deodată să se lanseze într-alta: în această ruptură, în această spărtură, ce suspendă naraţiunea în jurul nu se ştie cărei aşteptări, se găseşte locul iniţial, de unde a ieşit această carte, punctele de suspensie de care s-au agăţat firele rupte ale copilăriei şi trama scriiturii.
„W sau amintirea copilăriei”, de Georges Perec – fragment
Traducere şi note de Laurenţiu Malomfălean
Ediţie îngrijită şi prefaţă de Yvonne Goga
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca
colecţia „Romanul francez actual”
210 p.
XXX
Copilul W nu ştie aproape nimic despre lumea în care o să trăiască. În timpul primilor paisprezece ani din viaţă, a fost lăsat, ca să zicem aşa, să o ducă după bunul său plac, fără a căuta să i se inculce niciuna dintre valorile tradiţionale pentru societatea W. Nu i s-a format gustul pentru Sport, nu a fost convins de necesitatea efortului, nu a fost supus legilor dure ale competiţiei. Un copil între copii. Nimeni nu i-a indus dorinţa de a-i depăşi, de a-i întrece pe ceilalţi; nevoile fireşti i-au fost împlinite; nimeni nu i s-a ridicat împotrivă, nimeni nu şi-a înălţat în faţa lui zidul ordinii, al logicii, al Legii.
Toţi copiii W sunt crescuţi împreună; în timpul primelor luni, mamele îi păstrează aproape de ele, în căldura zăvorâtă a creşelor instalate în ginecee. Apoi sunt duşi în Casa Copiilor. La o mică distanţă de Fortăreaţă, în mijlocul unui parc întins, o clădire lungă fără etaje luminată de nişte geamuri cu ochiuri largi. Interiorul este o cameră unică, imensă şi fără pereţi despărţitori, în acelaşi timp dormitor, sală de joacă, sufragerie; bucătăriile sunt la un capăt, duşurile şi toaletele la celălalt. Băieţii şi fetele cresc unii lângă ceilalţi, într-o totală şi fericită promiscuitate. Pot fi până la trei mii, cinci sute de fete şi două mii cinci sute de băieţi, însă nu mai mult de vreo zece educatori de ambele sexe sunt suficienţi ca să îi supravegheze. A supraveghea este de altfel un cuvânt impropriu. Copiii nu sunt supuşi niciunei supravegheri; nici măcar nu se poate spune că sunt încadraţi; adulţii nu sunt înzestraţi cu nicio funcţie pedagogică, deşi câteodată sunt puşi în situaţia de a da sfaturi sau de a explica; sarcina lor esenţială este de ordin sanitar: control medical, depistare, profilaxie, intervenţii chirurgicale de rutină: vegetaţii, amigdale, apendicectomie, reducere de fracturi etc. Cei mai mari dintre copii, adolescenţii de treisprezece sau paisprezece ani, au grijă de cei mai mici, îi învaţă să-şi facă paturile, să-şi spele rufele, să-şi facă de mâncare etc. Toţi îşi hotărăsc în deplină libertate orarele, activităţile şi jocurile.
De ceea ce se întâmplă în sate şi pe stadioane, nu au decât o cunoaştere confuză, aproape cu totul imaginară. Domeniul lor este imens, iar hotarele îi sunt aşa de mărăcinoase, încât ei nici nu ştiu câte obstacole de netrecut – şanţuri, garduri electrice, câmpuri de mine – îi separă de lumea adulţilor. Uneori aud din depărtare strigăte puternice, detunături, chemări de goarnă, văd cum se înalţă în văzduh baloane multicolore cu miile sau porumbei luându-şi exaltant zborul. Ştiu că sunt semnele festivităţilor grandioase la care vor fi admişi într-o zi. Câteodată le mimează în nesfârşite zbenguieli voioase, fie, noaptea, agitând nişte torţe aprinse în aer, se dedau la alergături neostoite şi, cu răsuflarea tăiată, beţi de bucurie, cad grămadă unii peste alţii.
Copiii îşi părăsesc pentru totdeauna Casa în cursul celui de-al cincisprezecelea an, fetele pentru a se înapoia în gineceele din care nu vor mai ieşi decât cu prilejul Atlantiadelor, băieţii pentru a ajunge în satul ai cărui viitori Atleţi vor deveni.
Adolescentul îşi face despre lumea în care o să intre o idee adesea fabuloasă: tristeţea pe care o poate resimţi părăsindu-şi camarazii este atenuată de certitudinea că are să îi reîntâlnească în curând, iar în elicopterul însărcinat să-l ducă va urca stăpânit de o nerăbdare veselă, câteodată chiar de entuziasm.
Repartizat întrun sat, înainte să devină Atlet, copilul va fi timp de cel puţin trei ani novice. Va participa la şedinţele de antrenament de dimineaţă, nu, însă, la campionate. Dar îşi va petrece primele şase luni de noviciat cu cătuşe la mâini, cu lanţuri la picioare, legat noaptea de pat, şi adesea chiar cu căluş în gură. E ceea ce se numeşte Carantina şi nu-i exagerat să afirmăm că e perioada cea mai dureroasă din viaţa unui Sportiv W, că tot ce urmează, umilinţele, înjurăturile, nedreptăţile, loviturile, nu înseamnă, ca să spunem aşa, aproape mai nimic, aproape că nici nu mai contează pe lângă aceste prime ore, pe lângă aceste prime săptămâni. Este adevărat, descoperirea vieţii W e un spectacol destul de înspăimântător. Novicele străbate Stadioanele, taberele de antrenament, zgura, încăperile; deocamdată nu e decât un adolescent liniştit şi încrezător, pentru care viaţa se confunda până atunci cu căldura fraternă a miilor de camarazi, şi tot ceea ce pentru el se asocia cu nişte imagini ale unor festivităţi fastuoase, strigătele puternice, muzica triumfală, păsările albe luându-şi zborul, îi apare sub o înfăţişare insuportabilă. Apoi va vedea întorcându-se cohorta învinşilor, Atleţi cenuşii de oboseală, clătinându-se sub greutatea carcanelor de stejar; îi va vedea cum pică dintr-odată, cu gura deschisă, cu respiraţia şuierătoare; îi va vedea puţin mai târziu bătându-se, sfâşiindu-se între ei pentru o bucată de cârnat, pentru un pic de apă, pentru un fum de ţigară. Va vedea, în zori, întoarcerea Învingătorilor, îndopaţi cu untură de porc şi tării proaste, prăbuşindu-se în propria vomă.
Aşa va trece prima lui zi. Aşa vor trece următoarele. La început nu va înţelege. Nişte novici un pic mai vechi vor încerca uneori să îi explice, să îi povestească ce se întâmplă, cum se întâmplă, ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă. Cel mai adesea, însă, nu vor reuşi. Cum să explici că ceea ce descoperă el nu e ceva înfricoşător, nu e un coşmar, nu-i ceva din care o să se trezească brusc, ceva ce o să izgonească din minte, cum să explici că asta-i viaţa, viaţa reală, că de asta va avea parte în fiecare zi, că nu există nimic altceva decât asta, că e inutil să crezi în existenţa altui lucru, să te prefaci încrezător în altceva, că nici nu merită să încerci să ascunzi lucrul ăsta, să încerci să-l împopoţonezi, că nici măcar nu merită să te prefaci încrezător în ceea ce s-ar afla dincolo de asta, ori dedesubt, ori deasupra. Asta e şi gata. Ai competiţiile în fiecare zi, Victoriile sau înfrângerile. Trebuie să lupţi ca să trăieşti. Nu ai altă variantă. Nu există nicio alternativă. Nu e posibil să îţi acoperi ochii, nu e posibil să refuzi. Nu are rost să aştepţi nici ajutor, nici milă, nici salvare, de la nimeni. Nici măcar să speri că timpul va aranja totul. Asta e ceea ce a văzut, şi câteodată va fi mai puţin groaznic decât ce a văzut, şi câteodată va fi mult mai groaznic decât ce a văzut. Însă oriîncotro şi-ar întoarce ochii, asta va vedea şi nimic altceva şi doar asta va fi adevărat.
Însă chiar şi cei mai vechi Atleţi, chiar şi veteranii ramoliţi, ce vin pe piste să facă pe bufonii între două probe şi cărora mulţimea veselă le azvârle cotoare putrezite, chiar şi aceia încă mai cred că există altceva, că cerul poate fi mai albastru, supa mai bună, Legea mai puţin dură, cred că meritul va fi răsplătit, cred că victoria le va surâde şi va fi frumoasă.
Mai repede, mai sus, mai tare. Încetul cu încetul, dea lungul lunilor de Carantină, măreaţa deviză olimpică se întipăreşte în minţile novicilor. Foarte puţini încearcă să se sinucidă, foarte puţini o iau cu adevărat razna. Câţiva nu se opresc din urlat, majoritatea, însă, tac, îndârjiţi.
Despre Georges Perec
Născut la data de 7 martie 1936, din părinţi evrei polonezi naturalizaţi în Franţa, la vârsta de patru ani scriitorul îşi pierde tatăl, mort pe front, iar mama, doi ani mai târziu deportată la Auschwitz, este confirmată ca dispărută la 11 februarie 1943. Departe de dorinţa de a avea o diplomă universitară, Perec îşi abandonează studiile de istorie, începute la Sorbona, ocupându‑se de lectură şi scris. În 1965 primeşte premiul Renaudot pentru primul său roman publicat, Les Choses, iar în 1978, obţine premiul Médicis pentru La vie mode d’emploi.
