Bookaholic

„În acest volum veţi întâlni, expunându-şi argumentele antiteiste sau antiteologice şi antiecleziastice, gânditori care au contribuit, în mai mare sau mai mică măsură, la făurirea societăţii europene moderne seculare. Termenul ateism, folosit în titlu, în cuvintele autorului, poate fi definit în sens larg ca negaţia, din perspectivă raţională, a credinţei în supranatural, iar în sens restrâns ca negaţia ideii de religie, adică de instituţionalizare a credinţei. Ateismul înglobează astfel diferite poziţii exprimate în diferite perioade de liber-cugetători şi deişti, poziţii al căror conţinut poate intra cu uşurinţă în bagajul argumentativ al unei poziţii raţionale atee.”

Alexandru Anghel

„Ateismul reprezintă un mod de gândire eminamente critic în raport cu modul dogmatic propriu spiritului religios (care înseamnă admiterea ca adevăruri incontestabile a unor idei, id est dogme, impuse de autoritatea ecleziastică), opunând raţiunea (înţeleasă ca necredinţă) credinţei oarbe, iraţionale. În funcţie de miza urmărită, critica ideilor religioase este dezvoltată din perspective diferite, care uneori se îmbină: o perspectivă epistemologică (demonstrarea caracterului iraţional al credinţei şi a invalidităţii adevărurilor religioase), una etică (demonstrarea imoralităţii dogmelor religioase şi a incompatibilităţii lor cu binele civic) şi una politică (demonstrarea caracterului opresiv al instituţiei clericale şi a rolului ei major în întărirea asupririi sociale).

(…)

De cele mai multe ori, critica religiei înseamnă critica doctrinei religioase oficiale (de regulă creştine), care este combătută din multiple puncte de vedere, autorii (de la romanul Celsus la contemporanul american Sam Harris) reliefând inconsistenţa izvoarelor istorice, contradicţiile dintre relatările acreditate oficial, neverosimilitatea faptelor, iraţionalul dogmelor, imoralitatea anumitor acte prezentate ca modele şi, mai ales, efectele funeste ale fanatismului şi ale intoleranţei religioase.”

Ovidiu Morar

„O istorie a ateismului”, de Ovidiu Morar – fragment

Colecția „Cultură și Civilizație”
Editura Herald
2018
432 p.

IV. Epoca modernă şi contemporană

E un fapt natural că Revoluţia franceză a creat premisele liberalismului şi ale gândirii libere (antidogmatice), care în secolul următor va lua alte forme radicale (socialism, nihilism, anarhism etc.), dând naştere în întreaga Europă unui întreg cortegiu de revendicări sociale culminând cu revoluţiile de la 1848 şi cu Comuna din Paris. Totodată, însă, prin contradicţiile ei insolvabile şi miile de victime inocente pe care le-a provocat, ea a generat şi o puternică reacţie adversă, în sensul consolidării vechilor valori ameninţate cu disoluţia. Desfiinţată de Revoluţie, Biserica Catolică din Franţa nu va reveni niciodată la puterea dinainte, deposedarea ei de privilegii devenind un model pentru secularizarea tot mai decisă a societăţii din celelalte ţări europene. Pe de altă parte, tragedia trăită de slujitorii ei a creat în mentalitatea populară mitul unui nou martiraj după modelul christic, ceea ce a generat un larg curent de simpatie şi o nouă recrudescenţă a misticismului. Fenomen caracteristic secolului al XIX-lea, romantismul s-a situat la confluenţa acestor tendinţe divergente, astfel încât, din punct de vedere ideologic, se poate vorbi nu de un romantism, ci de romantisme sau, în orice caz, de varii ipostaze ale romantismului, unele aproape incompatibile1: din gândirea romantică se revendică atât Hegel, cât şi Marx, atât Schelling, cât şi Bakunin, atât Fichte, cât şi Feuerbach, atât Schopenhauer, cât şi Nietzsche; separate sau amestecate, aflăm atitudini antagonice, precum paseismul şi misionarismul, evazionismul şi militantismul, misticismul şi ateismul.

Pe de altă parte, prin cultul raţiunii şi al ştiinţei experimentale, Iluminismul a pus bazele scientismului european, care în secolul al XIX-lea va eclipsa din ce în ce mai mult teologia şi metafizica, tinzând a constitui în cele din urmă singura paradigmă epistemologică acceptabilă. O expresie a acestei forma mentis noi a fost pozitivismul lui Auguste Comte, doctrină filosofică de mare influenţă în epocă şi cu o lungă descendenţă, ce respinge drept invalidă gândirea metafizică întrucât nu este fondată pe argumente verificabile empiric şi logic; totodată, Comte a aplicat conceptul de evoluţie, originar din ideea iluministă de progres, în ştiinţa socială numită de acum înainte „sociologie”, care de asemenea recuză explicaţiile supranaturale ale originii omului şi a societăţii, privind religia însăşi drept un fenomen social. Însă lovitura cea mai puternică dată teologiei a venit în această epocă din partea naturalistului englez Charles Darwin, care în 1859 a emis celebra sa teorie a evoluţiei vieţii prin selecţie naturală şi nu prin intervenţie divină, excluzând până la urmă chiar ideea teologică de proiect inteligent care ar fi stat la baza lumii naturale. Conflictul dintre ştiinţă şi religie se relevă a fi ireconciliabil, după cum demonstra chimistul anglo-american John William Draper (1811-1882) în populara sa carte History of the Conflict Between Religion and Science (1874), pusă şi ea la Index de Biserica Catolică. Drept urmare, scepticismul religios şi ateismul se răspândesc tot mai mult în rândul spiritelor cultivate, coroborate adesea cu lupta de emancipare socială, eliberarea gândirii fiind privită drept o condiţie sine qua non a eliberării sociale.

Fireşte, ideea construirii unei societăţi echitabile şi a unui om nou (sau „Supraom”, după Nietzsche), definitiv eliberat de orice servitute, continuă să anime spiritele în această epocă frământată, nemulţumite că proiectul revoluţiei fusese suspendat sau încă nerealizat. Revoluţia a creat, după cum credeau Michelet şi Herzen, o nouă religie, adică un mit, o utopie, un limbaj simbolic şi o escatologie, iar retorica revoluţionară a influenţat majoritatea scriitorilor epocii romantice (vezi, de pildă, similitudinile stilistice izbitoare dintre Prefaţa dramei Cromwell a lui Hugo, manifest al romantismului literar publicat în 1827, şi Manifestul Partidului Comunist al lui Marx şi Engels din 1848). Încep să apară în întreaga Europă societăţi şi partide revoluţionare constituite după modelul lojilor masonice, organizaţii studenţeşti şi muncitoreşti subversive etc., toate având drept ţintă distrugerea establishmentului existent. Teoriile revoluţionare îşi vor afla expresia cea mai convingătoare în doctrina marxistă, a cărei eficienţă practică va fi dovedită mai ales în secolul următor, iar triumful revoluţiei în Rusia şi în alte ţări va însemna automat şi triumful ateismului, devenit aici noua religie oficială.

Rezultă că, în funcţie de miza sa, ateismul se dezvoltă în această perioadă în mai multe direcţii, care devin uneori convergente: există, după cum remarca un cercetător recent al fenomenului, un „ateism ştiinţific”, cu originea în raţionalismul iluminist şi în darwinismul victorian, care priveşte religia drept un obstacol major în calea progresului ştiinţei şi al societăţii, propunându-şi eradicarea ei prin educaţie iluministă; un „ateism umanist”, care consideră religia mai întâi un fenomen social şi nu o încercare de explicare a realităţii, imaginând formule sociale ideale care o vor exclude; la care ar mai trebui adăugat şi un ateism politic sensu stricto (căci, după acelaşi cercetător, toate au fost în esenţă proiecte politice), care consideră religia drept un instrument de manipulare a maselor, postulând distrugerea ei printr-o revoluţie socială. Toate aceste forme pornesc însă de la proiectul emancipator iluminist, eminamente modern, fapt care îi îndreptăţeşte pe unii cercetători să disocieze între ateismul militant, „fundamentalist” (i.e. pozitiv), caracteristic epocii moderne, şi cel pasiv, disimulant (i.e. negativ), al epocilor trecute.

Un fenomen inedit în istoria ateismului îl constituie apariţia în această perioadă a feminismului ateist, mişcare emancipatoare iniţiată de femei în America secolului al XIX-lea, care consideră religiile drept o principală sursă de discriminare/oprimare a femeilor. Reprezentante de vârf ale acestei mişcări au fost Ernestine Rose (1810-1894), Elizabeth Cady Staton (1815-1902), autoare a unei Biblii a femeii, scrisă cu scopul de a combate ideea că femeia trebuie să fie supusă bărbatului, Matilda Joslyn Gage (1826-1898), autoare a cărţii Woman, Church and State (Femeia, biserica şi statul), ce arată multiplele moduri în care creştinismul a oprimat femeia şi a legitimat sistemele patriarhale etc. Feminismul ateist a continuat să se dezvolte până în epoca actuală, fiind în continuare bine reprezentat.

La începutul secolului al XIX-lea, un poet romantic renumit pentru ateismul său declarat a fost englezul Percy Bysshe Shelley (1792-1822), care în 1811 a fost exmatriculat de la universitatea din Oxford pentru redactarea şi difuzarea unui eseu cu titlul scandalos The Necessity of Atheism (Necesitatea ateismului), în care, în sprijinul tezei inexistenţei lui Dumnezeu, formula trei argumente pe care le credea imbatabile: (1) evidenţa simţurilor: Dumnezeu nu s-a arătat până acum nimănui; (2) raţiunea: e mai plauzibil să presupui că universul a existat dintotdeauna decât să concepi o fiinţă transcendentă capabilă a-l crea; (3) dovezile: raţiunea nu poate admite dovezile existenţei lui Dumnezeu invocate de nişte oameni care pretind nu numai că au fost martori la miracole, ci şi că divinitatea a fost iraţională ordonând să fie crezută şi propunând cele mai mari recompense pentru credinţă şi pedeapsă eternă pentru necredinţă, căci credinţa nu poate fi un act de voinţă, ci trebuie să se bazeze pe un adevăr evident simţurilor: „Numai cei care au fost convinşi de evidenţa simţurilor pot crede”. Concluzia este că, neavând dovezi din niciuna dintre cele trei surse de convingere, mintea nu poate concepe existenţa unui Dumnezeu creator: „Orice minte care gândeşte trebuie să recunoască faptul că nu există nicio dovadă a existenţei lui Dumnezeu”. Shelley nu se mulţumeşte cu această demonstraţie, ci răstoarnă şi axiologia tradiţională credinţă-necredinţă: „În vreme ce credinţa e o patimă a minţii, niciun grad de criminalitate nu poate fi conferit necredinţei”. În sprijinul argumentaţiei, el citează din Eseurile morale ale lui Bacon (elogiul ateismului prin opoziţie cu superstiţia), din Sistemul naturii al baronului d’Holbach, din Naturalia Historia a lui Plinius (capitolul De Deo, în care autorul se declară ateu), consideră că Newton ar fi fost, logic, un ateu, în fine, citează în original din Tratatul teologico-politic al lui Spinoza (cap. I, p. 14).

După un al doilea capitol („On life”) în care elogiază miracolul vieţii, în partea finală a eseului, dedicată ideii de viaţă viitoare („On a Future Estate”), Shelley contestă logic toate argumentele în favoarea acesteia, considerând-o drept o iluzie a cărei sursă este dorinţa de a nu muri: „Această dorinţă de a dăinui veşnic, aversiunea faţă de o schimbare violentă şi necunoscută, care este comună tuturor combinaţiilor animate sau inanimate din univers e, într-adevăr, convingerea secretă care a dat naştere ideilor unei vieţi viitoare”. Pentru ateismul şi radicalismul său politic, Shelley a fost admirat atât de Karl Marx, cât şi de Bertrand Russell, el rămânând un spirit emblematic al romantismului.

Despre Ovidiu Morar

Ovidiu Morar este scriitor, eseist și publicist. Este profesor universitar doctor, membru al Asociației de Literatură Generală și Comparată din România, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Cercetător al avangardelor literare din România și Europa, a prezentat numeroase comunicări pe această temă la colocvii și conferințe internaționale organizate la București, Cluj, Iași, Praga, Ierusalim, Cernăuți, Veneția etc.

Alte lucrări ale autorului: Avatarurile Suprarealismului românesc, Editura Univers, 2003; Suprarealismul românesc, Editura Tracus Arte, 2014; Avangardismul românesc, Editura Ideea Europeana, 2005; Scriitori evrei din România, Editura Ideea Europeană, 2006, și Editura Hasefer, 2014; Ipostaze ale modernismului poetic, Editura Universității Ștefan cel Mare, Suceava, 2015; Literatura în slujba Revoluției, Editura Universității Al. I. Cuza Iași, 2016.