„SF sau literatură confesivă? Talent uimitor, nedrămuit, de a imagina România peste 40 de ani sau o coborîre şovăielnică în sinele pierdut şi, apoi, regăsit? Pe de o parte: România, ţară ce devine imperiu, cucerind Germania, exportînd acolo «Tihna Trupească şi Liniştea Sufletească», ţară al cărei Imn Naţional este Somnoroase păsărele, compus de un copil, ţară care se apără de nori radioactivi cu Brîul Maicii Domnului, ţară în care Bucureştiul ajunge sediul Parlamentului European. Pe de altă parte: amintiri disparate şi înduioşătoare despre «ultimul arbore», «pasărea ploii», şarpele anguis fragilis, cîntecul guguştiucului care anunţă «iminenţa înălţării soarelui pe cer», nucul iubirii, drumul spre insula Amorgos, din arhipelagul grecesc. De fapt, o caldă poveste de iubire, marca Marius Oprea, născocitor de fapte viitoare şi înţelept tălmaci de semne ale prezentului. Iubire: pentru ţara sa, pe care – prin puterea prozei – o face să fie altfel, populată cu personaje ce ne par cunoscute, construite cu o suavă plăcere, cu o gingaşă ironie. Şi iubire pentru Cristina! Aflaţi în carte de ce, prin Cristina, Imperiul Român de Răsărit îşi pierde numele şi rînduielile.” (Ovidiu Şimonca)

Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit este continuarea romanului Turma păstorului mut, apărut în 2016. Cartea se va lansa marți, 27 iunie, la ora 18.00, la Librăria Eminescu din București. Detalii aici.

„Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit”, de Marius Oprea – fragment

M‑am gîndit adesea la feţele lumii, la schimbările care au avut loc. Omenirea a pornit de la premise greşite, de la confuzia între bunurile de prestigiu şi bunurile materiale, amestecînd simbolul cu obiectul şi închinîndu‑şi viaţa aces­tuia din urmă, înzestrat cu mult mai multă valoare decît are de fapt. De aici şi nefasta putere a obiectelor, care a înrîurit toate civilizaţiile. O bobiţă de vîsc căzută pe un covor sau o zi de primăvară într‑un cimitir de maşini nu înseamnă nimic sub acest aspect, dar ele au o mare forţă asupra sufle­tului şi lasă o urmă în mintea omenească – sînt unele ima­gini care dăinuie mult şi pe care doar moartea le poate înfrînge. Dar dacă bobiţa ar fi un diamant, iar carcasele ruginite ar fi de aur? Nimeni nu ar mai sta să cugete asupra momentului în care bobiţa a căzut pe covor şi a împrejură­rilor de atunci şi nici unul dintre cei care s‑ar grăbi să apuce cît mai mult aur nu ar vedea primăvara din jur. Omul se agaţă de obiecte, investeşte în ele dorinţe mai mari decît puterea şi menirea lor şi de multe ori decît aceea a lor înşişi şi de aici se naşte o veşnică ispită şi tulburare a sufletului. Dacă toată această risipă de viaţă ar fi fost înlocuită de cău­tarea liniştii sufletului, a absenţei tulburării din spirit, şi nu a căderii în robia puterii obiectelor, nu s‑ar fi petrecut atîtea vărsări de sînge, care au pecetluit istoria umanităţii sub un şir nesfîrşit de cruzimi. Am învăţat de la fiul meu Alexander, cînd îl conduceam către grădiniţă într‑un orăşel balnear ger­man, Bad Salzungen, şi el avea doar patru ani, valoarea adevărată a vieţii sub toate înfăţişările ei.

Era o zi de toamnă, plouase peste noapte şi asfaltul era plin de rîme, multe înecate în băltoace. S‑a apucat imediat să le adune, pas cu pas, pînă la ultima, şi să le aşeze în iarbă, încercînd grijuliu să le facă să se mişte chiar şi pe cele moarte. Una era cu totul strivită de un trecător matinal, a luat‑o în mînă şi a privit‑o cu ochişorii lui iscoditori, după care m‑a privit trist, înlăcrimat, şi mi‑a spus asta a murat. Dar a aşezat‑o şi pe ea în iarbă. Cînd l‑am luat de la grădi­niţă, se înseninase şi asfaltul era pe alocuri uscat. În iarba de pe marginea trotuarului nu se mai vedea nici o rîmă. Dispăruse şi rîma strivită, probabil mîncate toate cîte nu putuseră să se vîre în pămînt de vrăbiile care săltau prin iarba udă. Alexander s‑a luminat la faţă şi a început să rîdă, bătînd din palmele lui mici. Cînd îl încălţam în vestiar, nu scosese nici un sunet şi privea adînc şi îngîndurat, ca acea fetiţă pe care aveam să o văd mai tîrziu pe strada Dumbrava Roşie din Bucureşti şi care îi spunea mamei sale astăzi am fost foarte puţin copil. Puterea şi farmecul vieţii mi‑au apărut atunci, privindu‑l cum aleargă şi cercetează printre firele ierbii după rîmele dispărute, copleşitoare şi în toată măreţia lor. Mă gîndesc adesea cît de multe învăţăm de la copii şi tocmai de aceea am lăsat baltă toate sfaturile tîmpite ale şefului secret al serviciilor secrete imperiale, care mă ispitea spre vărsarea de sînge. Pentru ce? Atîta vreme cît nu există, de fapt, nici un pericol! Ce nevoie să aibă vikingii ăştia să jefuiască, dacă le putem oferi pe tavă tot ce doresc? Mi‑am adus aminte de înţelepciunea de care a dat dovadă Carol cel Pleşuv, care a împiedicat prădarea Parisului în martie 845, oferindu‑i căpeteniei vikingilor, Ragnar Lodbrok, 3.176 kilograme de argint. Orice bun se poate înlocui – viaţa însă nu. Ei bine, le puteam da şi eu tot ce doreau, cumpărîndu‑le de fapt nu doar bunăvoinţa şi pacea, ci cumpărîndu‑i chiar pe ei, cu totul.

I‑am convocat pe duumviri de urgenţă, dar am avut grijă să mă interesez unde se află Constantinos Vasilescus, al cărui punct de vedere aidoma celui al şefului secret al serviciilor secrete, să le spargem mutra vikingilor şi să‑i nimicim, înlo­cuind puştile cu vopsea ale trupelor noastre cu cele cu gloanţe adevărate, îl cunoşteam deja şi devenise redundant. Slavă Domnului, era la cules de mere. Îl cunoştea întreg imperiul datorită zicalei sale am, dar nu‑ţi dau, fiind, alături de Constantinos Petraeus, etichetaţi (pe bună dreptate, aş zice, cunoscîndu‑i de‑o viaţă) drept cei mai zgîrciţi locuitori ai săi. Ghiţă Petrov este scos din discuţie, el a atins deja divinitatea în materie, tocmai de aceea l‑am făcut custode al Tezaurului Imperial. El este întruchiparea pe pămînt a zeului zgîrceniei şi dragostei de avere, al acumulării de bunuri simbolice, am aflat că, puşi ca întotdeauna pe şotii, duumvirii l‑au poreclit Mamona şi spun despre el că e atît de socotit, încît îşi va lăsa prin testament averea lui însuşi. Tocmai de aceea, toţi trei erau an de an cîştigători ai Trofeului Cumpătării şi, spre disperarea lor, duumvirii Petraeus şi Vasilescus au fost însărcinaţi de mine să răspundă tocmai de aprovizionarea populaţiei, unde nu aveai cum să nu faci oarecare risipă, dacă ţineai să‑ţi păstrezi funcţia şi să îmbraci toga stacojie pentru încă un mandat.

Despre Marius Oprea

Marius Oprea (n. 1964, Tîrgovişte) a studiat istoria la Universitatea din Bucureşti şi este autorul unei teze de doctorat cu tema „Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964)”. În 2005 a creat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-a condus pînă în 2010. A publicat numeroase articole şi lucrări despre istoria Securităţii, care au apărut în presă sau au fost incluse în culegeri de studii şi publicaţii academice.

De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut: Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989) (2002, premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru cea mai bună carte de istorie a anului); Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov (în colab., 2002); Securiştii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliţie politică (coord., 2002); Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului (2006); Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964) (2008); Şase feluri de a muri (2009, premiul revistei Observator cultural); Turma păstorului mut (2016).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *