Autoficţiune al cărei personaj central este chiar Marius Oprea, romanul prezintă un „oraş al nebunilor” într-o lume a nebunilor, cu eroi dintre cei mai stranii, în special nebuni, dar şi personaje cunoscute, precum preotul Corogeanu din Tanacu. Nu lipsesc nici figurile de politicieni, mereu în mijlocul controverselor. Uneori iubiţi, alteori contestaţi, sînt persoane cu o imensă notorietate, care de multe ori se întoarce împotriva lor. Iar locuitorii „oraşului nebunilor” pregătesc o preluare a puterii şi înfiinţarea unui nou stat. Cu o doză necesară de ironie, un adaos de realitate cotidiană şi mult umor, Turma păstorului mut schiţează tabloul unei lumi în aparenţă normale, însă populată de idei şi scene dintre cele mai absurde. O lume pe care mulţi dintre noi o recunoaştem din viaţa de zi cu zi, care uneori ne înfurie, alteori ne distrează, dar care rămîne mereu aceeaşi.
„Prin acest roman, romancierul Marius Oprea se ia la trîntă cu istoricul Marius Oprea. Lupta n-are un învingător, deşi tare mă tem că romancierul e mai iertător decît istoricul. Mai «de gaşcă». Mai simţitor. Mai de-ai noştri, cu bune şi cu rele. Marius Oprea a fost, la bază, poet. De-un leat cu alte vlăstare viguroase, Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu, vegheate părinteşte de Gheorghe Crăciun şi de Alexandru Muşina. Acum îşi caută axa lumii, găsind-o la Spitalul Socola din Iaşi, şi pe rămurelele ei a pus poveşti. Întortocheate. Fascinante. Macabre. Sumbre. Amuzante. Purificatoare. Eliberatoare.” (Ovidiu Şimonca)
„În cartea lui Marius Oprea, orice imagine vizuală e trecută prin filtrul gîndului: «puii de vrabie vor zbura peste aceeaşi iarbă, cu ochii aţintiţi peste alte întîmplări». Sau, din nou, obsesia timpului: «M-am îndepărtat de marginea uşii, mergînd cu spatele; de parcă fusesem martor la ceva ce nu trebuia să văd. Ar fi trebuit să merg cu spatele pînă la capătul lumii». Reflecţii de poet sau de filosof te surprind la tot pasul. Un roman de excepţie, greu de încadrat în proza noastră actuală, care nu prea se încumetă să exploreze adîncurile… Iată un extras dintr-o scrisoare trimisă din «iad»: «Nu vreau să-mi pierd speranţa, dar generaţiile viitoare, cînd vor citi istoria adevărată a suferinţelor acestui neam, nu vor putea crede ceea ce a fost». Şi din sala de festivităţi a spitalului de nebuni se auzea un strigăt, repetat pe mai multe voci: Trăiască Republica Liberă Socola!” (Nora Iuga)
„Turma păstorului mut”, de Marius Oprea – fragment
Colecţie: Fiction Ltd
Domeniu: Literatură română – Beletristică
Editura Polirom
328 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală
În slava veche, cuvîntul „monka“ înseamnă tortură, chin – este ceea ce pentru români a devenit munca. Se pare că de-acum, din joia asta, pentru unii are un alt înţeles; adică pentru majoritatea, în afara nebunilor. Brusc, Elvira a lăsat telefonul la care butonase la nesfîrşit fără să trimită mesajul, aceleaşi cuvinte de neînţeles pe care le-am văzut peste umărul ei: ma scoti la inghetata Costel apoi coafor pt Cipr. Cred că dorise să scrie Cipru, că se tot lăudase că pleacă în concediu acolo, dar la ultima literă parcă i s-a blocat mintea. Restul însemnau poate cîteva dintre plăcerile ei. Acum însă, cîntă în surdină şi dă a treia oară cu mopul, sub privirile încruntate ale Roxanei: de obicei, dimineaţa, înainte de vizită, asta era treaba ei. Elvira cîntă încetişor, cu ochii aplecaţi spre gresia galbenă de pe culoar, în vreme ce nebunii încep să se alinieze în faţa biroului, aşteptînd tratamentul, cu căni de tablă sau de plastic, roşii ori verzi, în mînă – porţelanul şi sticla sînt interzise, ca să nu le spargă şi să-şi facă rău lor sau altora cu cioburile. Şi farfuriile sînt tot de tablă şi nu se dau cuţite, iar furculiţele ne sînt luate imediat după masă, la care sîntem supravegheaţi de trei asistente, în timp ce infirmierul ne împarte porţiile, luate de pe geamul oficiului. Astăzi ni s-a dat tot cîte o felie de pîine cu margarină şi marmeladă, dar s-a adăugat în plus o jumătate de felie de parizer. E din uger de vacă, spune Fircheş, cu faţa lui, rotundă şi blîndă, de bursuc, cu urechi mici şi clăpăuge, trăsături accentuate de o barbă albă, ţepoasă – nu a mai fost bărbierit de o săptămînă, nu am bic, repetă în fiecare dimineaţă infirmierul cînd Fircheş se agaţă de halatul lui, scărpinîndu-şi barba sub care pielea este rozalie de la atîta scărpinat. Futu-i bicu mă-sii, înjură bolnavul liniştit. Acum însă Fircheş se trezeşte cu o felie de parizer peste nas, aruncată în el de doamna Caras, de la masa vecină. Îi cade în farfurie. O ia şi muşcă din ea repede, ca să n-o mai dea înapoi. Uger fiert, procesat mecanic, spune printre îmbucături după ce îmi ia ultima felie de pîine din farfurie, cerîndu-mi printr-o aplecare a capului încuviinţarea, în timp ce, cu un elegant arc de cerc, pîinea ajunge deja la gura lui, în care îndesase tot parizerul. Doamna Caras îl priveşte de la masa ei cu o ură nedisimulată. Sesizînd, Fircheş se şterge la gură, îmi ia ceaiul, bea o gură mare, soarbe adînc, cu zgomot, îmi dă cana înapoi, mulţumindu-mi din cap, şi îi spune doamnei mulţumesc frumos, madam Şalău. Îi place să o sîcîie, dar nu are spor. Corpolentă, aceasta se ridicase de pe scaun, strîngîndu-şi halatul roşu de monton deasupra coapselor, şi se legăna ca un cuirasat pe apa din golf, spre ieşirea la mare. Lîngă noi, la masa bărbaţilor, Moşu mesteca şi înghiţea repede, îl priveam cu grijă. Cam o dată pe săptămînă trebuia să i se facă manevra Heimlich, mînca de parcă ieşise din lagăr – chiar dacă la oficiu i se tăia tot în bucăţi mici şi pîinea o primea fără coajă, gura lui ştirbă molfăia totul într-o pastă care aluneca greu pe gît. E vin? întreabă şi îmi ia cana, bîndu-mi restul de ceai. De ce nu bei, mă, din cana ta? îl ia la zor Fircheş, luîndu-i ceaiul neatins şi dîndu-mi-l mie.
Despre Marius Oprea
Marius Oprea (n. 1964, Tîrgovişte) a studiat istoria la Universitatea din Bucureşti şi este autorul unei teze de doctorat cu tema „Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964)”. În 2005 a creat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-a condus pînă în 2010. A publicat numeroase articole şi lucrări despre istoria Securităţii, care au apărut în presă sau au fost incluse în culegeri de studii şi publicaţii academice.
De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut: Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989) (2002, premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru cea mai bună carte de istorie a anului); Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov (în colab., 2002); Securiştii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliţie politică (coord., 2002); Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului (2006); Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964) (2008); Şase feluri de a muri (2009, premiul revistei Observator cultural).
