O vară din anii ’60, undeva la sud de Londra. Când se întoarce de la facultate, Paul îi face pe plac mamei și se duce la tenis. Acolo e Susan: caldă, încrezătoare, ironică, soție și mamă a doi copii. Evident, iubirea lor este unică și irepetabilă. Peste zeci de ani, el privește înapoi la povestea lor și la eșecul ei, știind că memoria ne joacă feste și ne surprinde.

„Cei mai mulţi dintre noi au de spus o singură poveste. Asta nu înseamnă că ni se întâmplă un singur lucru în viaţă – se petrec nenumărate întâmplări, pe care le transformăm în nenumărate poveşti. Însă una singură contează cu adevărat, pe una singură merită până la urmă s-o spui. Ceea ce urmează e povestea mea.” – Julian Barnes

„Un roman profund emoționant și o analiză a suferinței din iubire (…). Revizitând fluxul și refluxul unei pasiuni, Julian Barnes pune în lumină legătura dintre un om bătrân și propriul lui sine.” – Publishers Weekly

„O poveste a devastării emoționale totale.” – The New Statesman

„O rafiantă perspectivă asupra Iubirii.” – The Guardian

Singura poveste”, de Julian Barnes – fragment

Traducere de Radu Paraschivescu
Colecția Babel
Editura Nemira
272 p.

Eşti un absolutist al iubirii şi, prin urmare, un absolutist împotriva căsniciei. Ai cercetat îndelung chestiunea şi ai născocit o sumedenie de comparaţii fanteziste. Căsnicia este un adăpost pentru câini, în care complezenţa trăieşte fără lanţ. Căsnicia este o casetă cu bijuterii care, printr-un opus misterios al alchimiei, preschimbă aurul, argintul şi diamantele în metal nepreţios, sticlă şi cuarţ. Căsnicia e o casă plutitoare, scoasă din uz, în care se află o canoe veche, de două persoane, care nu mai poate fi lăsată la apă, are fundul găurit şi-i lipseşte o pagaie. Căsnicia e… o, ai în cap zeci de asemenea comparaţii.

Îţi aminteşti de părinţi şi de prietenii părinţilor. Erau, în general şi fără să-i ridici prea mult în slăvi, oameni cumsecade: cinstiţi, muncitori, politicoşi unul cu celălalt, exercitând o autoritate medie asupra copiilor. Viaţa de familie însemna pentru ei cam tot ce însemnase şi pentru generaţia părinţilor lor, dar cu acea brumă de libertate socială în plus care să-i facă să se considere deschizători de drumuri. Dar unde era iubirea în toată povestea asta? te întrebai. Şi nici măcar nu te gândeai la sex – fiindcă preferai să nu te gândeşti la asta.
Prin urmare, când ai păşit prima dată în casa Macleozilor şi ai dat cu ochii de un alt stil de viaţă, te-ai gândit la început cât de limitată era propria ta casă, cât de mult îi lipseau viaţa şi emoţia. Pe urmă, treptat, ţi-ai dat seama că mariajul lui Gordon şi Susan Macleod arăta de fapt mult mai rău decât orice mariaj din cercul părinţilor tăi şi ai devenit cu atât mai absolutist. Că Susan trebuia să trăiască alături de tine întru iubire era evident; că trebuia să-l părăsească pe Macleod era la fel de evident; că trebuia să divorţeze de el – mai cu seamă după ce-i făcuse – nu părea doar o recunoaştere a adevărului celor petrecute sau o obligaţie romantică, ci un prim pas necesar spre redobândirea statutului de persoană autentică. Nu, nu „redobândire“: la drept vorbind, ar fi fost prima oară. Şi cât de emoţionant trebuia să fie pentru ea?

O convingi să se ducă la un avocat. Nu, nu vrea să mergi cu ea. O parte din tine – partea care şi-o imaginează pe Susan liberă şi pe picioarele ei în viitorul apropiat – aprobă.

– Cum a fost?
– A spus că sunt prinsă într-o mică încurcătură.
– Asta a spus?
– Nu. Nu chiar. Dar i-am explicat lucrurile. Pe cele mai multe. Nu şi pe tine, normal. Şi, mă rog, presupun c-a crezut că-mi luasem câmpii. C-o ştersesem de acasă. Poate şi-o fi zis că toată povestea avea de-a face cu Temuta.
– Dar… nu i-ai explicat ce se-ntâmplase… ce ţi-a făcut?
– Nu, n-am intrat în detalii. Am vorbit aşa, în general.
– Dar nu poţi să divorţezi din motive generale. Poţi să obţii divorţul doar din motive precise.
– Te poftesc să nu-ţi sară ţandăra cu mine, Paul, fac tot ce pot.
– Da, dar…
– Mi-a zis că, pentru început, ar trebui să plec şi să pun totul pe hârtie. Fiindcă îşi dădea seama că-mi venea greu să-i vorbesc direct despre toată treaba.
– Mi se pare foarte rezonabil.

Dintr-odată, îl priveşti cu ochi buni pe avocat.

– Aşa că exact asta o să-ncerc să fac.

Două-trei săptămâni mai târziu, când o întrebi cum stă cu declaraţia scrisă, clatină din cap fără să scoată o vorbă.

– Dar trebuie s-o faci, îi spui.
– Habar n-ai ce greu mi-e.
– Vrei să te-ajut?
– Nu, trebuie s-o fac singură.

Îi dai dreptate. Ăsta o să fie începutul şi zămislirea noii Susan. Încerci un sfat blând.

– Cred că au nevoie de elemente specifice.

Între timp, ai mai învăţat câte ceva despre procedurile de divorţ.

– Ce anume s-a întâmplat, cu precizie, şi cam când, în linii mari.

După alte două săptămâni, o întrebi cum merge.

– Încă nu mă lăsa, Casey Paul, e răspunsul ei.

Ori de câte ori îţi spune asta – şi nu te gândeşti că e ceva calculat, fiindcă nu e genul de persoană care-şi face calcule –, îţi frânge inima. Bineînţeles că nu o s-o laşi. Iar apoi, după alte câteva săptămâni, îţi dă câteva foi de hârtie.

– Nu citi de faţă cu mine.

Le iei cu tine şi încă de la prima frază optimismul ţi se risipeşte. Şi-a transformat viaţa şi căsnicia într-o povestire amuzantă, care-ţi dă impresia c-a fost scrisă de James Thurber. Şi poate chiar a fost. E vorba despre un bărbat în costum şi vestă, pe nume domnul Pantaloni de Elefant, care se duce în fiecare seară la cârciumă – sau la barul din Gara Centrală – şi se întoarce acasă într-o stare care-i alarmează pe soţie şi pe copii. Dărâmă cuierul pentru pălării, dă cu piciorul în ghivece, strigă la câine, provocând astfel un sentiment de Mare Îngrijorare şi Deznădejde, şi o ţine într-un scandal până adoarme pe canapea şi sforăie atât de tare, încât încep să cadă ţiglele de pe acoperiş.

Nu ştii ce să spui. Nu spui nimic. Te prefaci că încă n-ai terminat de citit documentul. Ştii că trebuie să fii foarte blând şi foarte răbdător cu ea. Îi mai explici o data că e nevoie de lucruri precise – unde, când şi mai cu seamă ce. Se uită la tine şi încuviinţează din cap.

Încet, pe durata următoarelor săptămâni şi luni, începi să înţelegi că n-o să se întâmple – niciodată. E sufficient de tare ca să te iubească şi suficient de tare ca să fugă cu tine, dar nu suficient de tare ca să intre într-un tribunal şi să depună mărturie despre deceniile de tiranie fără sex, despre alcoolism şi agresiuni fizice. N-o să fie capabilă – nici măcar prin intermediul avocatului – să-i ceară dentistului să-i descrie leziunile. Nu poate să ateste în public ceea ce e în stare să recunoască în particular. Îţi dai seama că, şi dacă e spiritul liber pe care ţi-l închipuiai, e un spirit liber vătămat. Înţelegi că la baza acestei chestiuni stă ruşinea. Ruşine personală; şi ruşine socială. S-ar putea să n-o deranjeze că e izgonită din clubul de tenis fiindcă e uşuratică, dar nu poate recunoaşte adevărata natură a propriei căsnicii. Îţi aminteşti de cazuri vechi, în care delincvenţii – şi chiar ucigaşii – se însurau cu femeile complice fiindcă o soţie nu putea fi obligată să depună mărturie împotriva soţului. Însă în ziua de azi, departe de lumea delincvenţei, în Satul respectabil şi în multe, multe alte asemenea locuri liniştite din ţinut, există soţii constrânse prin convenţii sociale şi maritale să nu depună mărturie împotriva soţilor.

Şi mai există un factor la care, în mod straniu, nu te-ai gândit. Într-o seară calmă – calmă fiindcă ai renunţat oficial la idee, iar speranţele false şi supărarea te-au părăsit cu totul – îţi spune încetişor:

– Şi oricum, chiar dac-aş face-o, te-ar pune pe tine pe tapet.

Eşti uluit. Simţi că n-ai avut nimic de-a face cu destrămarea căsniciei Macleozilor; ai fost doar outsiderul care-a arătat ceva ce ar fi fost evident pentru oricine. Da, te-ai îndrăgostit de ea; da, ai fugit cu ea; însă asta a fost consecinţa, nu cauza. Chiar şi aşa, poate că ai noroc că vechea lege a seducţiei nu mai e în codul de legi. Îţi imaginezi că eşti chemat ca martor şi că ţi se cere să te explici. O parte din tine crede că ar fi ceva frumos, eroic; iei parte la schimburile de replici din instanţă, la care eşti scânteietor. Până la întrebarea finală. A, şi apropo, tinere ademenitor, tinere seducător, pot să te întreb ce meserie ai? Sigur, răspunzi, studiez ca să devin avocat. Îţi dai seama că s-ar putea să fii nevoit să-ţi schimbi profesia.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *