Un bărbat pornește într-o călătorie în sine, în încercarea de a-și reconstrui propria identitate. Rememorează bucăți din copilărie, adolescență și tinerețe, se folosește de experiențele sale, caută să găsească un sens misterului care a fost viața tatălui, să se împace cu geamănul său interior, să se elibereze de perioada serviciului militar sovietic, care l-a ținut captiv doi ani.

În Territoria se află cea mai splendidă și înfiorătoare confesiune contemporană a alienării.

Crud, violent, Oleg Garaz ridică o cortină spre infernul care se poate dezlănțui în noi și în celălalt.

„Trepidaţie, încordare, paroxism. Un galop gâfâit, egocentric, făcând din Oleg Garaz un «maniac» autoproclamat. Un narcisist amintind de Oscar Wilde, bine temperat însă de un sceptic pe măsură. Un sceptic care adună ca un păpuşar sofisticat spectatori la fel de sofisticaţi în jurul maniei sale înfrigurate de a discursiviza totul.

Territoria nu este un roman. Territoria este o reprezentaţie-drog, în care consumatorul se complace, din care pare că nu mai poate şi nici nu mai vrea să iasă. Atenţie, vizionarea integrală nu e recomandabilă într-o singură zi. Concentraţia licorii e atât de mare încât sorbirea ei dintr-o înghiţitură ar putea «cauza»”.

Dora Pavel

„Territoria”, de Oleg Garaz – fragment

Colecția „n’autor”, coordonată de Eli Bădică
Editura Nemira
216 p.

13.
Ne znaieşi – naucim, ne hoceşi – zastavim…“ (1) Depindem unii de ceilalţi într-un mod totalmente osmotic. Alinierea şi instructajul înainte de preluarea Perimetrului. Ofiţerul de serviciu mă trimite să-mi curăţ cizmele, insuficient de curate, în opinia lui. Siberianul Muzolevski nu e bărbierit. Turkmenul Almas Amirov este scos din gardă, deoarece pute şi e jegos ca un porc. În locul lui intră siberianul Mamrukov, nedormit şi nemulţumit. Plutonul aşteaptă în arşiţa de iulie. AKM-urile fierbinţi ard spatele. Cizmele se afundă în asfaltul incandescent. Sudoarea şiroieşte, prelingându-se printre fese pe picioare, în jos, în cizme. Obielele se înmoaie, lipindu-se de talpă. În două minute, îmi curăţ cizmele. Muzolevski întârzie. Tensiunea creşte. Este clar că după predarea postului băiatul merge la curăţat cartofi. În gardă, Paşa Şamrin – rusul din Oriol – adoarme la post. Primeşte trei zile de arest. În miez de noapte, este trezit un veteran pentru a-l înlocui. După arest, pe Paşa îl aşteaptă, după stingere, o dare de seamă în sala de baie.

242 de zile până la demobilizare
Am primit de acasă un colet cu şosete de lână, izmene calde, de iarnă, şi două cărţi cu scrieri de Shakespeare. Şosetele îmi sunt luate de la bun început. Şosete nu poartă decât sergenţii şi veteranii, ceea ce constituie o abatere de la stasul uniformei, însă una tolerată de comandament. Sunt interzise izmenele civile şi însuşi Şumeiko le confiscă pe ale mele, trimise de mama într-un colet, şi le face ferfeniţă în faţa plutonului doi, aliniat în ger din cauza regretabilei mele abateri. Despre Shakespeare nimeni nu suflă o vorbă. În „Voienno-Polevoi Ustav“ (2) nu există specificări în privinţa literaturii universale. Lecturile din Shakespeare nu reprezintă o abatere în rândurile armatei sovietice. Şumeiko nu are ce să-mi facă. Pot citi în pace şi linişte despre rivalitatea între două clanuri din Verona, falsa nebunie a unui prinţ danez şi specificul iubirii interrasiale la Veneţia. Pe amândoi Shakespeare i-am citit mai întâi eu. Citeam în Caraul, la KPP, în cazarmă sau în uscătorie, după ora stingerii, printre mantale şi buşlaturi (3) puturoase, mânjite cu ulei şi motorină. Apoi le-a citit Andrei Kuzneţov, caporalul din Simferopol, alăturându-mi-se în spatele cazărmii, unde stăm întinşi pe burtă într-o iarbă înaltă care ne ascunde ochiului atotvăzător al lui Şumeiko şi citim, citim, citim. Apoi i le împrumut politrucului Uglov, după care urmează sergentul Ulşin, Vitea Zoteev, Vovik-fiu-de-general, apoi pierd şirul, dar pierd pentru o vreme şi urma cărţilor. Amândouă plutoanele sunt străbătute de frisonul cititului. Ziarele sunt răsfoite continuu până la terfelire completă. Nu există cărţi şi de-abia aici, în Zonă, cătanele trăiesc revelaţia Cărţii, pasiunea Lecturii şi o incipientă şi atât de candidă voluptate a Imaginării, care erup, toate, într-un mod destul de haotic şi de-a dreptul imprevizibil, mai rău ca o ciumă şi mai degrabă într-un mod asemănător, poate, cu imaginea filmată din avion a unui bombardament, cu ciupercile exploziilor înflorind împrăştiat şi lăsând în urmă cratere selenare. Nu am putut păstra decât un singur Shakespeare, cu Hamlet, Othello şi Falstaff. Celălalt, cu Romeo şi Julieta, s-a dizolvat pur şi simplu în conştiinţa Companiei Speciale de Pază. Îi şi văd, pe fiecare dintre cei optzeci de camarazi, veghind cu câte o scânteie din William Shakespeare în minte, cu câte o Julieta doar a lui şi, poate, cu câte o pagină ruptă barbar din cartea mea, însă furată tuturor celorlalţi şi bine dosită undeva la piept, întrebiletul de comsomolist şi carnetul militar, între cele două stele roşii obligatorii de pe coperta ambelor actele de identitate, ideologică şi militară.

Unitatea este bântuită de hepatită. Gărzile cad la pat secerate, una câte una. Apariţia infecţiei li se pune în cârcă uzbecilor, care nu se prea spală, nici pe dinţi, nici pe corp, şi se tot dau cu nu ştiu ce untură pe păr. Clădirea Carantinei, destinată acomodării recruţilor cu regimul de viaţă al unităţii, este arhiplină. Plutonul doi are o lipsă de şaisprezece oameni. La cantină totul are miros şi gust de clor. Se mai îmbolnăvesc trei oameni. Nu mai ieşim din gardă câte trei-patru zile şi timpul parcă se opreşte în loc – cerul, vântul, norii, ceasul de pe perete şi sentimentul temporalităţii. Tot mai des se greşeşte la descărcarea armei. Oamenii sunt obosiţi şi bagă glonţul pe ţeavă înainte de a debranşa încărcătorul. Din când în când, suntem treziţi de pocnetul sonor al împuşcăturii. Râdem, deoarece vinovatul va spăla toată încăperea Caraulului. Şumeiko turbează atunci când face bilanţul muniţiei consumate. Turkmenul Ergheşev nu observă sosirea ofiţerului de serviciu care intră în încăperea gărzii, surprinzând pe toţi responsabilii dormind în timpul serviciului de gardă. Drept consecinţă, Caraulul este inundat cu apă şi Ergheşev freacă, de unul singur, pe jos. După predarea gărzii, merge la curăţat cartofi în loc să se odihnească. După stingere, este reeducat la uscătorie, o încăpere mai retrasă şi bine antifonată, unde vine de bunăvoie – procedura este obligatorie în cazul unei abateri grave. A doua zi, la controlul de dimineaţă, motivează vânătăile de pe faţă princădere şi lovire cu faţa de asfalt. Ofiţerul dă înţelegător din cap, ştiind care-i adevărul, însă el ştie tot atât de bine că teroarea sergenţilor este cea mai eficientă metodă de menţinere a disciplinei, astfel încât nu mai insistă cu întrebările. Noi privim aprobator. Este un test de integritate personală – îi va turna sau nu pe judecătorii nocturni. Ergheşev trece testul.

La baie, mergem încolonaţi. La cantină – încolonaţi. Seara, la cântărit – încolonaţi. Stingerea se dă pentru toată lumea. Îmi simt gesturile amplificate. Calc pământul cu patruzeci de perechi de cizme simultan. Chiar şi când păşesc singur. Ating pământul cu o singură talpă şi aud ecoul celorlalte treizeci şi nouă de tălpi lovind simultan. Însă mă simt agorafob. Mă simt gol şi neajutorat fără trupurile mărşăluind ale camarazilor care mă încadrează din toate părţile. Sunt un plămân, un rinichi, un ficat sau un testicul al unui trup care este plutonul doi. Cânt „Katiuşa“, ierihonic, cu patruzeci de guri. Mestec, pantagruelic, cu aproximativ o mie două sute optzeci de dinţi. Mărşăluind, aştept cu nerăbdare comanda „RoootA!“ (4) şi intrăm cu toţii în tunetul marşului cadenţat, în pasul strivitor şi reverberant al hipertrupului verde-kaki masând hidraulic asfaltul crăpat al pistei din faţa cazărmii. Plăcerea nu durează mult, însă, deoarece cazarma este plasată lângă clădirea, nu prea mare, a comandamentului, iar pista de asfalt, nu prea lungă, se opreşte brusc înfaţa clubului – o clădire cu destinaţie culturală, cu sală festivă, unde în fiecare sâmbătă şi duminică vizionăm filme, de obicei despre război.

Veteranii stau în spate – fumează, râd, urlă, înjură. În întuneric, se mai iscă o încăierare pentru un chiştoc mai generos, însă de obicei se doarme. O oră jumate de proiecţie înseamnă enorm pentru un pluton istovit de nesomn. Perimetrul ne suge energia în alternanţă cu Territoria, unde ne lepădăm de puterile care ne-au mai rămas după patrulare. La sfârşitul filmului, mai în glumă, mai în serios, sergentul dă comanda de trezire. Tot el veghează ca în timpul proiecţiei cei mai mici în slujbă să nu doarmă. Somnul este o problemă niciodată satisfăcută, la fel de gravă ca stăpânirea instinctelor sau a violenţei. Ares, Eros, Bacchus şi Morfeu ne sunt divinităţile diriguitoare, care din când în când îşi fac prezenţa prin erupţii spontane inexplicabile, impredictibile şi incontrolabile – bătăi, somn la post, evadări din unitate pentru o beţie sau sex cu localnicele. Se ţin lanţ şi fac parte din cătănia noastră obligatorie, cu tot cu alarmele inopinate, pedepsele şi arestul la garnizoană. În primul meu arest am stat trei zile, ca într-un concediu de odihnă, termen prelungit ulterior cu încă trei zile. Am fost închis într-o celulă de doi metri pătraţi care avea un pat pe toată suprafaţa podelei. Stătea puţin strâmb şi, când l-am ridicat pentru a înlătura deranjamentul, am descoperit un volum de Anatole France, gros cât o biblie. Dintr-odată, situaţia se prezenta cu totul altfel, parcă aş fi fostînchis intenţionat pentru citirea acestei imense cărţi. M-am delectat cu povestea lui Lilith, recitită de vreo patru-cinci ori, dar şi cu altele, mai mult sau mai puţin scârboase, care conțineau,spre exemplu, o descriere succintă a vieţii Sfântului Francisc din Assisi şi alte scrieri nu mai puţin moralizatoare despre viaţa sexuală a tot felul de angajaţi de-ai bisericii. Aveam trei mese obligatorii pe zi şi lumina chioară a unui bec plasat undeva la patru metri înălţime, în spatele unei plase metalice. Era singura sursă de lumină şi pot mărturisi că, după vreo trei zile de arest, nu mai aveam conştiinţa succesiunii zi-noapte, ceea ce nu mă deranja prea mult şi chiar îmi genera un sentiment latent de euforie.

Înainte de fiecare serviciu de gardă, ne luăm armele din Rujpak. Şumeiko ne repartizează suportul cu cele şaizeci de cartuşe, pe care le inserăm unul câte unul în fiecare din cele două încărcătoare. Câte treizeci de cartuşe la un încărcător. Câte treizeci de zile într-o lună, douăzeci şi patru de luni, şapte sute treizeci de zile, „sto dnei do prikaza“, „DMB ’86 – veşaitesi“ (5) . Îmi încarc muniţia la fel cum îmi trăiesc fiecare zi, într-o succesiune bine gestionată a răbdării şi atenţiei.

221 de zile până la demobilizare
Mă simt în plus. Mă simt de prisos. Provin dintr-o pătură socială inutilă. Cunoștințe, abilități și deprinderi adunate degeaba. Nu am ce face cu ele în cazarmă. Nu mă ajută să comunic. Mă simt excrescenţă, abuz parazitar pe corpul funcţional al plutonului, un boţ de lipide agăţat de el şi care îl deranjează enorm, pe care acesta îl rupe cu dinţii într-un acces sălbatic de autodevorare şi-l mestecă rostogolindu-l de pe o măsea pe alta, se strâmbă, mestecă în continuare, înghite, şi mă mistui într-o întunecime intestinală impenetrabil de labirintică. Apoi râgâie satisfăcut şi încheie printr-o borâtură mustoasă. Credeam că fără cărţi, muzică, intimitate, reflecţie şi confort voi muri pur şi simplu. Însă mai trăiesc încă, aşa, într-o oboseală cronică, murdar, nevrozat şi, paradoxal, atât de fericit… Sârma ghimpată mă apără de spaţiul din afară. O bucată de pâine-plastilină cu untură îmi pare câteodată a fi mai necesară decât Shakespeare. Aici, între Perimetru şi Territoria. Adică în Zonă. Aici, înlăuntru, privaţiunea şi agresivitatea împărtăşită ne apropie pe unii de ceilalţi într-un mod pe care-l simt abnorm, mă înfrăţesc contra voinţei şi preceptelor mele cu azerii, siberienii, turkmenii şi uzbecii. Izolarea este sufocantă, însă până la o anumită limită, după care începe să fie chiar plăcută. Civilia de dincolo e haotică, încurcată şi încâlcită pentru mintea devenită receptivă exclusiv la comenzi. Tot exteriorul ţine de un iluzoriu prăfuit şi antic în acelaşi timp, înspre care singura fereastră este „programa Vremea“, ştirile unionale transmise pe canalul unu al Moscovei. Vizita scurtă a mamei o trăiesc extrem de frustrant, deoarece singura mea dorinţă este să mă ia acasă. Ca de la grădiniţă. Nu prea am ce să-i spun. Mă cam inhibă tonul intim de care m-am cam dezobişnuit. Îl receptez ca pe ceva nemeritat. Mama pleacă şi parcă o face pentru totdeauna. Revin în cazarmă cu un nod în gât. Însă nu reuşesc să plâng. Fumez o ţigară, după care mă duc la baie şi beau apă de la robinet.


(1) „Nu ştii, te vom învăţa. Nu vrei, te vom forţa…“ (din limba rusă).
(2) „Regulamentul de ordine militară“ (din limba rusă).
(3) Pufoaice militare de culoare kaki purtate în cadrul muncilor efectuate în interiorul unităţii.
(4) „CompaniiiE!“ (din limba rusă) – comandă care se dă unui pluton sau unei companii în marş pentru a trece la pas cadenţat.
(5) „Demobilizare ’86 – spânzuraţi-vă“ (din limba rusă).

Despre Oleg Garaz

Oleg Garaz (n. 5 ianuarie 1964, Soroca, Republica Moldova) este muzicolog.

Studii: Liceul de Muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău, secția teoretică (1979-1983), Academia de Muzică „Gavriil Musicescu” din Chișinău, secția teoretică (1987-1990), Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, secția Muzicologie (1990-1997), studii doctorale (doctorat științific) la Universitatea Națională de Muzică din București (2009-2013).

Volume publicate: Contraideologii muzicale (2003), Poetica muzicală în convorbiri (2003), Muziconautice (2007), Muzica şi sensul sincretic al nostalgiei (2011), Exerciţii de muzicologie (2014), Canonul muzicii europenei: idei, ipoteze, imagini (2015) şi Genurile muzicii: ideea unei antropologii arhetipale (2016).

Studii analitice în revistele Muzica (Bucureşti), Studia (Cluj-Napoca), Musicology Papers (Cluj-Napoca) ș.a., cu un spectru de tematizări cuprinzând ontologia muzicală, semantica imaginii muzicale, problemele postmodernismului muzical, precum şi tematizări din domeniul istoriei muzicii, stilisticii, genurilor şi formelor muzicale. Mai multe cronici de eveniment muzical, eseuri și interviuri în reviste din țară și străinătate. Conferinţe cu tematizări din domeniul esteticii muzicii, esteticii şi istoriei jazzului şi genurilor muzicale.

În prezent: cadru didactic la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *