Bookaholic

Deși relațiile apropiate oferă cele mai bune ocazii de fi cunoscut și de a-l cunoaște pe celălalt, ele sunt totodată un teren propice pentru tăcere și frustrare, pentru că oamenii au tendința de a-și înăbuși vocea adevărată și de a nu impune limite sănătoase. Indiferent dacă este vorba despre partenerul de viață, un părinte, o soră sau un prieten, Dansul relațiilor ne învață cum să gestionăm cele mai importante relații din viața noastră cu claritate, încredere și iubire. Cartea lui Harriet Lerner ne explică ce să spunem și ce să nu spunem atunci când:

• Dorim să ni se ceară scuze, dar persoana care ne-a rănit refuză să își ceară iertare și nu își recunoaște faptele.
• Suntem disperați și nu știm cum să facem conversația să avanseze.
• Ne simțim împovărați și deprimați de criticile, negativismul sau comportamentul iresponsabil al celuilalt.
• Am fost respinși sau ignorați, iar cealaltă persoană nu dorește să discute cu noi.
• Credem că am încercat totul, și totuși nimic nu se schimbă.
• Suntem nehotărâți dacă este cazul să părăsim relația și nu ne cunoaștem limitele.

„Dansul relațiilor”, de Harriet Lerner – fragment

Fii ție însuți credincios

Indiferent cat de clar ne exprimăm sau cât de creativ ne folosim vocea, indiferent de câtă perseverență dăm dovadă în efortul de a ne face auziţi, s‑ar putea să nu obţinem niciodată rezultatele dorite. Poate că ceilalţi nu vor reacționa cu sensibilitate, empatie sau imparţialitate. Poate că vor refuza să răspundă pozitiv cererii noastre privind o simplă schimbare de conduită din partea lor. Poate că nici măcar nu vor accepta să purtăm un dialog. Cu toate acestea, noi putem alege, în continuare, comunicarea în locul tăcerii, ca o chestiune de onoare faţă de propria noastră nevoie pentru limbaj şi autodefinire.

Pe când eram copil, mamei îi plăcea să citeze din Shakespeare: „Însă mai cu seamă/ Fii ţie însuţi credincios”. Deşi Shakespeare a folosit acele cuvinte în sens ironic, puteți trăi ghidandu‑vă după ele. Pentru că, dacă nu suntem sinceri cu noi înşine, vom ajunge să trăim vieţi incoerente, deconectate de ceilalţi, şi nu ne vom putea iubi cu adevărat nici pe noi, nici pe altcineva. Dar să nu uităm că a dispune de o voce autentică nu este acelaşi lucru cu francheţea lipsită de menajamente sau cu adevărul gol‑goluţ. Mi s‑a reamintit acest lucru zilele trecute, când prietena mea Jeffrey Ann m‑a sunat să‑mi spună: „Harriet, in timpul plimbării noastre de ieri am simţit că te‑ai luat de mine. Mă analizai şi te concentrai asupra slăbiciunilor mele. Poate că era ceva adevăr în tot ce mi‑ai spus, dar, în orice caz, nu mi‑a căzut bine”. Avea absolută dreptate. În niciun moment al conversaţiei noastre ea nu îmi ceruse sfatul. Cine mă făcuse pe mine expertă în problemele ei? Şi la ce mai foloseau observaţiile mele sincere, corecte sau nu, dacă o făcuseră să se simtă prost? Mi‑am cerut scuze, evident. De fapt, și eu incheiasem conversaţia cu ea simţindu‑mă prost, deci corpul meu realizase înaintea mea că ceva nu era tocmai in regulă.

Pe lângă faptul de a avea o voce spontană, avem nevoie de temperare și de curaj pentru a experimenta aspecte noi, nefamiliare ale sinelui nostru. Uneori există o prăpastie între ceea ce spunem şi ce simţim cu adevărat. Acest lucru nu este neapărat o problemă. Comunicarea „sentimentelor adevărate”, deşi esenţială în anumite cazuri, este mult supraestimată atunci cand este ridicată la rangul de principiu de viaţă. Uneori, există o prăpastie între ceea ce spunem şi ceea ce aşteptăm de fapt de la o relaţie. Sau între ceea ce spunem şi persoana care sperăm să devenim. Sau între ceea ce spunem şi o valoare de bază, o credinţă sau un principiu de viaţă. Asta este o problemă reală.

A avea o voce autentică nu echivalează cu a vorbi mânați de reactivitate, de intransigenţă sau de critică exagerată. Este vorba mai degrabă despre a ne construi o individualitate mai puternică şi mai complexă, modelând‑o după conduita pe care ne‑am dori‑o din partea celorlalţi, şi despre a regândi problemele din relaţiile noastre în mod transparent, creativ şi cu inţelepciune. A
ne îndrepta în această direcţie cere din partea noastră nu graba de a spune totul, ci preocuparea pentru felul în care cuvintele noastre îi afectează pe ceilalţi.

Nu în ultimul rand, claritatea vocii noastre reflectă conştiinţa noastră de sine. A avea o voce autentică ne cere să trăim pe baza valorilor noastre fundamentale, mai degrabă decat ca reacţie la imaturitatea celeilalte persoane. Trebuie să ne controlăm propria imaturitate, ceea ce, în mod evident, este dificil de realizat atunci când suntem prinşi în vârtejul unor emoţii puternice. Trebuie să
ne folosim atât înţelepciunea, cât şi intuiţia când luăm decizia de a ne lua o povară de pe inimă şi de a abandona chestiunea respectivă sau, dimpotrivă, de a duce o conversaţie dificilă la un alt nivel.

A ASCULTA INSEAMNĂ A TE CONECTA

A avea o voce autentică presupune nu doar a vorbi cu înţelepciune, ci şi a asculta cum trebuie. Când ascultăm o persoană cu atenţie şi preocupare, validăm şi adâncim legătura dintre noi. Am văzut cât de greu este să fim prezenţi din punct de vedere emoţional, să fim acolo cu toată fiinţa noastră, fără rezerve şi fără momente de neatenţie, atunci când ne confruntăm cu furia celuilalt, cu criticile, cu suferinţa sau, pur şi simplu, cu văicărelile acelei persoane. Trebuie să ne definim limitele ascultării şi să refuzăm să ne implicăm in conversaţii dureroase sau care urmează o spirală descendentă. Cu toate acestea, mulţi dintre noi au probleme chiar şi atunci când vine vorba de a fi cu altă persoană, ca să nu mai vorbim despre a asculta cu toată fiinţa noastră, de a fi trup şi suflet alături de acea persoană.

A asculta înseamnă a fi şi a face

Aşa cum atrăgea atenția Ram Dass, suntem fiinţe umane, nu făcături umane. A fi este foarte dificil pentru unii dintre noi şi poate că este nevoie să exersăm tăcerea mai mult decat vorbirea. Ascultarea empatică este insă activă. Mai întâi, s‑ar putea să fie nevoie să o invităm pe cealaltă persoană să ne împărtăşească poveştile şi experienţele ei. Când oamenii suferă, adesea ei suferă de două ori: o dată, deoarece au trăit un eveniment dureros, iar a doua oară, pentru că membrii familiei sau prietenii apropiaţi nu vor să îi audă sau nu îşi exprimă dorinţa de a asculta totul. Observ mereu oameni care se iubesc, dar care sfârșesc prin a se trezi izolaţi în poziţii de singurătate extremă. Un părinte, de exemplu, nu vrea să „deranjeze” întrebandu‑și fiul sau fiica despre o problemă dureroasă sau sensibilă, iar fiul sau fiica nu vrea să fie „o povară” pentru părinte, spunandu‑i lucruri dureroase, pe care aparent părintele nu doreşte să le audă. Nimic nu distruge şi nu creează mai multe pagube decat o politică de tipul „noi nu întrebăm, voi nu răspundeţi”, atunci cand subiectul este important din punct de vedere emoţional.

„În lucru”

Încercarea de a conversa nu constă doar în a fi noi înşine, ci şi în a ne alege sinele, individualitatea, pentru că așa‑numitul sine se reinventează continuu, prin interacţiune cu ceilalţi. Sinele este întotdeauna „în lucru”. În mod paradoxal, cu cât o relaţie este mai durabilă, mai stabilă, cu atât suntem mai vulnerabili şi riscăm să ne împotmolim în conversaţii în care perspectiva sinelui propriu şi a celeilalte persoane devin strâmte şi rigide. Deconectarea de celălalt riscă să devină un mod de viaţă pentru oameni care împart aceeaşi casă, o istorie comună sau acelaşi pat. În acest sens, putem fi nevoiţi să facem eforturi speciale în cadrul relaţiilor de cuplu şi in viaţa de familie, pentru a ne implica în conversaţii inovatoare, care să creeze o perspectivă mai largă asupra a ceea ce suntem şi a traseului pe care îl pot urma relaţiile noastre. Conversaţiile noastre ne reinventează. Prin conversație, dar şi prin tăcere, ne construim personalități mai cuprinzătoare sau mai sărace. Prin cuvintele noastre şi prin tăcerile noastre, îmbogăţim sau sărăcim individualitatea celeilalte persoane şi limităm sau extindem posibilităţile dintre noi. Modul în care ne folosim vocea determină calitatea relaţiilor noastre, ne face să înțelegem cine suntem cu adevărat, cum arată viaţa noastră şi in ce direcție se poate îndrepta ea. Cu siguranţă că mizele sunt suficient de mari.

Despre Harriet Lerner

Dr. Harriet Lerner este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai respectaţi experţi în relaţiile de cuplu din Statele Unite, fiind renumită în domeniul psihologiei feminine şi al relaţiilor de familie. Este autoarea cărţii The Dance of Anger, un bestseller New York Times, şi a altor cărţi de succes, ale căror vânzări totale depăşesc 5 000 000 de exemplare. Timp de peste două decenii, a fost psiholog la Clinica Menninger din Topeka (statul Kansas) şi membru al Şcolii de Psihiatrie Karl Menninger. În prezent, oferă consultaţii pe cont propriu. Dr. Harriet Lerner este conferențiar, consultant şi organizator de ateliere în domeniu şi a apărut în emisiuni ale canalelor CNN şi NPR, precum şi în emisiunea celebrei Oprah Winfrey. A publicat articole în publicația The Huffington Post şi în rubrica „The Dance of Connection”, pe website-ul psychologytoday.com. În colaborare cu sora sa, a scris cărţi pentru copii. Trăieşte împreună cu soţul ei în orașul Lawrence şi are doi copii.

Joi, 9 august, de la ora 18:30, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, va avea loc evenimentul Dansul relaţiilor – Atelier de îmbunătăţire a vieţii de cuplu, unde se va povesti și pe marginea noutăţilor editoriale apărute în colecţia Pas în doi la Editura Herald: Ghidul căsniciei, Dansul relațiilor, Dansul furiei, titluri ale autoarei Harriet Lerner. Detalii aici.