Bookaholic

Întâmplări de familie și secvențe din viață, despărțiri, vise, regrete și supraviețuiri se oglindesc în povestirile cuprinse în acest volum.
Seara de dinaintea emigrării unei familii în Israel, povești de cazarmă, accidentul de la Cernobîl, un raport de gardă în decembrie ’89, o întâlnire ratată cu foștii colegi de facultate, un tată care fuge de lângă fiul său – acestea sunt doar câteva dintre scenele care i se vor derula prin față cititorului când va deschide volumul lui Ion Pleșa.

„Ion Pleşa are toate avantajele unui debut târziu: şi-a delimitat clar universul, pe care îl explorează într-un stil personal, aş zice chiar inimitabil. Prozele sale au un aer comun, parte şi datorită temei predilecte a timpului, cu trecerile şi pierderile sale, parte şi scriiturii, uneori de o rară frumuseţe, blend de stranietate şi nostalgie, de introspecţie şi teatral, de lirism vag şi umor fin. Ion Pleşa are un simţ aparte pentru descrierile unor spaţii învăluite într-o obscuritate blândă şi pentru surprinderea senzaţiilor într-o lentoare muzicală, ceea ce îl face un neaşteptat blecherian. Prozele sale de familie şi de atmosferă evocă scene şi voci trecute, imagini şi amintiri în sepia ca nişte fotografii vechi în care încă se manifestă viaţă. Cartea sa este un minunat album de snap-uri narative.”

Marius Chivu

„Anotimpuri care nu se repetă”, de Ion Pleșa – fragment

Colecția „n’autor”, coordonată de Eli Bădică
Editura Nemira
224 p.

Șeherezada din pustă

Tata era un om plin de viaţă, căruia îi plăcea să fie în centrul atenţiei. Spunea glume, ştia să joace şi să întreţină atmosfera la petreceri, avea o voce puternică şi o memorie atât de bogată, că putea să cânte o sută de melodii una după alta, doar cu o pauză de un pahar. Odată, când s-a întors cu chef de la o nuntă, a vrut să ştie pe cine iubesc eu mai mult, pe el sau pe mama. „Pe mama“, i-am spus fără să mă gândesc prea mult. Nu ştiu de ce s-a supărat brusc şi m-a tras de mână, împingându-mă spre ieșire, afară, în curtea acoperită de zăpadă. „Atunci să stai acolo!“, mi-a zis închizând uşa.

– Şi ce-ai făcut? Ce s-a întâmplat, cum l-ai iertat după aceea?

Datorită lui am reuşit să îmi fac un rost în viaţă. Când tata, copil fiind, terminase clasa a şasea, învăţătorul a venit la părinţii lui rugându-i să-l lase să urmeze şcoala în continuare, pentru că este un elev silitor. Iar bunicul meu i-a spus că da, îşi dă acordul, dacă primeşte la schimb un băiat cu aceeaşi putere de muncă şi la fel de priceput în treburile gospodăriei.

Aşa a fost cu tata, şi eu asemeni lui, după ce terminasem primele opt clase, ajunsesem la aceeaşi răscruce, voiam să învăţ mai departe, asta ar fi fost singura şansă să scap de munca oarbă a câmpului. Totul a depins de el şi s-a petrecut repede. Mai aveam o zi până la examenul de admitere şi ei nu acceptau să plec la gimnaziu, deoarece după război pierdusem tot şi eram săraci. Plânsesem toată noaptea. Mama, în special, era împotrivă. Printre străini, spunea ea, nu o să fie nimeni să mă ajute. Ceea ce s-a şi dovedit adevărat, până la un punct. Însă, în acel moment, nu aveam de ales. De aceea eram disperată, noroc că în zori a venit tata la mine şi m-a întrebat direct, de parcă am fi continuat discuţia avută cu o seară înainte: „Tu chiar vrei să mergi? Ştii ce te aşteaptă?“.

N-am stat să mâncăm, trecuse de şase dimineaţa, iar trenul ar fi trebuit să ajungă în cinşpe minute.Am plecat fără să îmi iau rămas-bun de la Pista, fratele meu, care dormea încă. După ce am trecut de strada noastră, am tăiat două uliţe, am traversat şoseaua şi am luat-o pe lângă cărarea paralelă cu şinele. Calea ferată împărţea comuna în două, casa noastră se afla în partea de sus a aşezării, în zece minute ajungeai la drumul principal ce ducea spre oraş.

Când ne-am apropiat de staţie, am văzut puhoiul de lume revărsat peste peroane şi linii. Un singur tren intrase în gară şi fusese degrabă înconjurat de mulţimea care luase cu asalt vagoanele, scările şi acoperişurile, nu era chip să urcăm. Tata s-a întors către mine şi iar, de parcă ar fi ştiut răspunsul, dar vrând să audă vibraţia vocii mele, mi-a spus: „Putem să mergem pe jos. O să rezişti?“

De fapt, lui ar fi trebuit să-i fie adresată îndoiala. Ieşise de două săptămâni din spital, după ce un glonț rătăcit îi nimerise pieptul, plecase singur cu căruţa la câmp când s-a petrecut nenorocirea. Noroc cu Csillag, calul nostru, care a înţeles că s-a întâmplat ceva neobişnuit pentru că hăţurile se lăsaseră şi n-a mai auzit vocea care îl mânase până atunci. Fără să-i spună nimeni, Csillag s-a întors de capul lui şi uşor, uşor l-a dus pe tata înapoi acasă, unde l-am găsit în faţa porţii, căzut în căruţă.

În ’46, războiul se terminase, doar că apăruse așa, de nicăieri, rătăcit, un glonț bezmetic. Nu se înțepenise într-un trunchi de pom, nu se oprise într-un zid de casă, se înfipsese într-un om, strategic, undeva între inimă şi plămân. Din fericire, tata se refăcuse surprinzător de repede, avea o neînduplecare care îl ajutase, dar drumul nostru era lung şi el se sprijinea încă într-un baston. Se deplasa uşor legănat, încercând totuşi să rămână, cum făcea de obicei, cu spatele drept, ţanţoş, privind înainte. Am lăsat gara în urmă, trebuia doar să nu ne abatem de la şoseaua paralelă cu digul Tiszei. Oraşul Szeged se afla la vreo treizeci şi cinci de kilometri depărtare.

La început fuseseră doar oameni răzleţi alături de noi, apoi, pe nesimţite, spațiul se populase de lume, de căruţe, de vuiet, de roabe, biciclete și tancuri, mamuţii înfricoşători de oţel. Treceampe lângă familii plecate probabil la rude, refugiaţi sau pur şi simplu oameni mergând dintr-o parte în alta, alături de pâlcuri de soldaţi ruşi bântuind cu cine ştie ce scop. Praful începuse să se ridice odată cu discul de foc, căldura lui august ne urmărea neclintit, aveam numai o sticlă cu apă şi nişte piersici, ignoram nevoia de a mânca. Noroc că ne-am oprit pe la nouă la Ányás, ferma unde tata fusese argat, acolo locuia un văr de-al mamei, el şi soţia lui ne-au poftit să împărţim gustarea cu ei: roşii, brânză, slănină şi pâine.

În scurt timp am pornit iar prin soarele care ocupase tot pământul. Am trecut prin trei sate, pe lângă case şi curţi de unde ne-au lătrat câinii, pe lângă un cimitir, mai departe, tot mai departe, înaintând paralel cu ţarina părăsită, pe lângă grădini sau aşezări oarecare, am băut toată apa, am mers în tăcere până ce umbrele noastre au dispărut definitiv. Călătoria părea fără sfârșit, pentru că oricât ne-am fi mişcat, imaginile câmpiei nu se schimbau prea mult, şiruri de plopi, spinul vântului şi uneori cumpăna unei fântâni. O ţineam pur şi simplu înainte, mergeam din inerţie, se împlinise mijlocul zilei când, în sfârşit, am simţit sub picioare structura metalică a podului care se arcuia la intrarea-n oraş. Tata ştia locurile şi, chiar dacă mai aveam de umblat prin căldura apăsătoare, străzile începuseră să se aştearnă cu rost, să conducă spre centru, să se umple de zumzet și forfotă.

Mi-am dat seama că am ajuns la destinaţie după cei câţiva oameni cu copii strânşi în curtea mare din faţa unei clădiri maiestuoase, din vecinătatea unei catedrale cu două turle albe, înalte. Cum se spunea, înalte să se vadă până unde ar putea să se reverse Tisza la inundaţie.

Ceasul catedralei ne arăta că trecuse de unu, când am găsit sala unde se desfăşura examinarea, comisia tocmai se pregătea de plecare, tata a deschis larg uşa şi am intrat amândoi. Se vedea că veneam de la drum lung aşa cum am dat buzna, plini de praf şi bătuţi bine de soare. Profesorii s-au aşezat din nou pe scaune şi m-au poftit în bancă pentru întrebări. Astfel am fost admisă la gimnaziu, ultima elevă din serie, la maici, ele ţineau şcoala.

– Ei, de ce nu-i spui toată povestea până la capăt, că nu s-au terminat necazurile? a spus tatăl lui Daniel, rotunjindu-şi bucuros ochii, el, care mai auzise întâmplarea, dar nu se săturase să o asculte.

Despre Ion Pleșa

Ion Pleșa, de profesie informatician, s-a născut la Mindszent (Ungaria) pe 26 august 1956. A debutat în 1983 în revista Luceafărul, cu poezii remarcate de Geo Dumitrescu. Până în 1989, a continut să publice poezii în revistele vremii, iar după anul 2000 a mai avut apariții sporadice în mediul online, pe site-urile respiro.org și liternet.ro. În 2012, a urmat cursul de creative writing susținut de Marius Chivu și Florin Iaru. A debutat în proză în anul 2013, în antologia Ficțiuni reale (ed. Florin Piersic Jr., Editura Humanitas), continuând apoi să participe, cu texte, la întâlnirile de la Creative Writing Sundays. Două dintre povestirile sale au fost publicate în revista de proză scurtă iocan, numerele 1 (2016) și 5 (2018). Anotimpuri care nu se repetă reprezintă debutul său în volum. Credit foto: Ema Cojocaru.