Anul acesta la poezia e la bistrița, Marin Mălaicu-Hondrari și Dan Coman vorbeau despre una dintre foarte puținele bestseller-uri de poezie, care și-a epuizat rapid primul tiraj și a apărut în vară cu o a doua ediție la Cartier: un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa, de Alex Cosmescu. Asta e cartea pe care mi-am și xeroxat-o de la o colegă din Republica Moldova acum câțiva ani și xeroxul a umblat din mână în mână pe la mulți dintre prietenii mei. Și a avut de fiecare dată același succes. În mod firesc și totodată, în mod neobișnuit, pentru că e vorba de o poezie împotriva timpului său. Și, de aceea, multe dintre trăsăturile ei sunt pe lista de don’ts ale poeziei contemporane, dar Alex demonstrează că și blândețea, și căldura, și umanitatea pot fi resemantizate și reintegrate în discurs.
Și aceasta este posibil datorită breșei în timp pe care Alex o creează. That’s how the light gets in. Nu vorbește despre noua lume alcătuită din biți, despre alienare și imposibilitatea de a se mai întâlni om cu om, despre mișcările pe muzică electronică, ci despre altfel de gesturi, ca și cum ar vorbi despre o nouă vârstă de aur, scoasă din timp sau desfășurată într-un timp dilatat, pus între paranteze: „(mai e liniștea când/ : stai pe o bancă și/ mesteci fiecare bucată din/ croasantul pe care l-ai/ cumpărat de la colț/ până consistența e cea a salivei)”.
În această nouă poetică a apropierii pe care Alex mizează, toate gesturile sunt gesturi ale atingerii și de aceea imaginile nu pot fi decât extrem de senzoriale, deci și puternice: „vârful degetelor e acum la fel de sensibil ca scalpul/ după ce m-am ras prima dată pe cap”. Toate atingerile se fac cu blândețe, doar cu vârfurile degetelor, care dau o nouă consistență realității: „căldura dintre noi e un corp pe care pot să-mi trec vârfurile/ degetelor, pe care putem să ne trecem vârfurile degetelor”. Și toate gesturile sunt atât de firești încât par să se întâmple de la sine. De fapt toate „lucrurile din jur sunt mici și frumoase și/ mute/ undeva în pieptul meu un perete se construiește de la/ sine”. Pentru că Alex Cosmescu folosește formula corectă, folosește cuvintele cele mai simple pentru a exprima cele mai firești gesturi. Folosește cuvinte precum „culcușărească” („când aștept să se culcușărească cineva nevăzut pe umărul meu stâng”) dacă discursul o cere.
Și, în acest discurs, lucrurile sunt egale cu oamenii, fiecare gest e egal cu celălalt, pentru că „am nevoie numai de un loc mic, undeva, pe marginea/ unei faleze, să mă așez, să privesc în jos și toate să fie/ egale”. Și nu doar gesturile erotice sunt erotice, ci toate mișcările capătă această nuanță, datorită descrierii atât de senzoriale. Erotismul lui Alex se expune în toată vulnerabilitatea sa, nefiind totuși niciodată explicit: „eu nu știu/ eu nu am putere/ eu știu doar ce/ mi-ar plăcea dar/ mi-e frică și/ tu știi când tremur și// mă atingi./ când tremuri tu/ trebuie să fac ceva./ să te strâng tare./ asta e tot ce știu./ tot ce pot”.
Fragilitatea cu care Alex Cosmescu înlocuiește mizerabilismul poeziei contemporane devine atât de puternică și se justifică prin faptul că nu rămâne cuminte la locul ei, ci ajunge să fie insuportabilă, creează de multe ori tensiune, puncte de criză, care se rezolvă și ele de la sine: „eu nu știu/ eu nu pot/ dintre noi tu ești/ cea care știe și poate și/ când simt cum/ tremuri tu/ că tremuri și tu/ tremuratul meu devine ok/ tremuratul meu devine acceptabil”.
Alex Cosmescu propune, așadar, o poezie care se mișcă în interiorul spațiului de confort cu „o precizie cu adevărat înspăimântătoare”, cu tehnica scoasă la suprafață, neangajată, care nu vrea să șocheze, nu vrea să iasă în evidență, dar tocmai prin asta iese în evidență și găsește „un (alt) fel de a vorbi – cu pauze lungi, tăcerea călăuzește fiecare/ cuvânt – uneori cu ochii închiși – o căldură care se extinde”.
