Bookaholic

La 4 ani distanță, Gelu și Cristina Vlașin au adunat din nou o mână de poeți în casa lor din Tranzbordare, un spațiu care până acum câteva zile nu apărea pe nicio hartă, pentru a concretiza a treia ediție a Întâlnirilor de la Telciu. Nu a fost nici tabără, nici reședință literară, ci Gelu a făcut, cu live-urile lui, ca această săptămână să pară mai degrabă un reality show care s-ar fi putut numi Viețile personale ale poeților. Cum prăjește Manasia un ou la 9 dimineața? Care e ora de culcare a Sânzianei Șipoș?

Camera lui Gelu a filmat toți invitații care au venit pe rând, au plecat pe rând, au scris pe rând și împreună. La masa de prânz, la Kiki Riki Miki, oamenii mâncau ciorbă de varză și scriau un poem colectiv. La fel și la cină. Și înainte. Și după vreo trei poeme, ne-am scos centurile de siguranță și am reușit să intrăm cu toții pe aceeași frecvență. Când nu apărea Gelu cu foaia de hârtie gata împăturită pentru un cadavre exquis, ne punea să scriem un poem cu cele cinci cuvinte propuse de vecinul de la masa de prânz. Și cu mâna stângă gustam mâncarea, cu dreapta scriam poemul. Cosmin Perța a luat provocarea de pe pachetul cu gumă de mestecat al lui Vladimir, fiul său, și s-a jucat cu memoria și cu intimitățile noastre: Scrieți un poem despre cea mai mare reușită a voastră de anul trecut. Nina Vasile, singura care a avut curajul să urce pe un tobogan gonflabil și apoi și pe un tren prăbușit, a lucrat la un poem vizual, finalizat de copii. Apoi, cu elevii din Telciu, a ridicat o instalație cu tot ce se găsea la îndemână în curtea Vlașinilor. Vineri seara, în trei echipe de câte trei, am avut un poetry battle, cu teme propuse de către echipele concurente. În lumina slabă de la felinarul care ținea țânțarii departe, am scris despre limitele frumuseții, despre oameni care nu răspund la telefon și despre întoarcerea lui Sol.

Camera lui Gelu s-a aflat în toate colțurile importante și nu a pierdut nimic. Dimineața, în bucătărie, un cadru domestic cu Sânziana Șipoș și Ana Donțu turnând în căni lapte de la vaca tatălui lui Gelu. Tot dimineața, în foișor, mâncând din omletă, Iris Nuțu îmi spunea cum vrea să vadă partea 14 din Twin Peaks și împreună beam prima bere, în timp ce pisica se așeza la picioarele noastre. În sufragerie, la masa unde se discutau lucruri serioase, Ioana Vintilă și-a mărturisit dragostea pentru Bolaño și am devenit cu toții câini romantici. În tocul ușii, Manasia a recitat un catren. Undeva mai în dreapta, pe fotoliu, Cătălina Bălan scria cu fața în lumina laptopului un poem care se încheia cu Natalie Portman. Irina Georgescu privea totul pe fereastră, cu țigara aprinsă. Dimineața, pe verandă, Escandar Algeet, invitatul special al acestei ediții, poet spaniol, care folosește imaginea în mișcare pentru a-și prezenta textele, învăța să citească în română un poem despre mama lui. Și, chinuindu-se să pronunțe fiecare sunet corect, părea că se transformă în copilul despre care vorbea în poem, copilul care învață de la mama sa să fiarbă un ou. Seara, pe aceeași verandă, s-a fumat, s-a băut, s-a vorbit despre A Love Song for Bobby Long și Lost in Translation, s-a ascultat cu fereastra deschisă Manu Chao, rock rusesc, Tom Waits, pentru că fiecare și-a ales soundtrack-ul pentru cadrul lui dintr-un film european cu poeți. Făcând planuri pentru proiecte viitoare împreună, am așteptat dimineața și somnul.

Uneori părăseam temporar Casa Vlașinilor, dar doar urmăriți în continuare de camera lui Gelu. Și așa i-am cunoscut pe cei de la Telciu Summer School și am văzut piesa de teatru `90. Am avut lecturi publice la Primăria și Liceul Tehnologic din Telciu, la Biblioteca Județeană Bistrița-Năsăud. Și concluzia Cătălinei după aceste lecturi, spusă în apărarea unei eleve pe care se punea presiune să explice ce este poezia contemporană, a fost: „Poeții nu transmit mereu vibrații și alte chestii. Eu cred că poeții scriu din egoism. Poți spune despre o poezie că este aiurea, dar poți spune, tot despre acea poezie, într-un alt context, că este ok”. Și apoi ne-am teleportat la Zilele Telciului și era foarte aproape să citim și acolo câte un poem, pe scena pregătită pentru concerte, dar am scăpat și am ascultat jazz-ul Cristinei, pe care-l auzisem și la bibliotecă, doar că de data asta nu am bâțâit pe scaune, ci am dansat, am cântat, ne-am legănat pe Besame mucho, Somewhere Over the Rainbow sau Fly Me to the Moon. And for a minute there we lost ourselves, we lost ourselves.

Și, la fel ca la un reality show, am plecat unul câte unul, până când în Tranzbordare nu au mai rămas decât Gelu, Cristina, David și Darius, gazdele noastre. Și, tot la fel ca la finalul unui reality show, mai căutăm butonul pe care trebuie să-l apăsăm ca să ne reluăm viețile puse pe pauză săptămâna asta. Știu că unii dintre noi au revăzut Casa Vlașinilor din tren, cu un nod în stomac.

Fotografii de Gelu Vlașin și Cătălina Bălan