Bucureştiul are o viaţă nocturnă numai a lui, un fel de-a respira diferit de-al altor oraşe, iar cei care îl străbat cu bicicletele sau la pas, în miez de noapte, par să fie şi cei care-l înţeleg cel mai bine. Ana Maria Sandu, autoarea volumului recent de proză scurtă Pereţi subţiri, a cucerit de multă vreme, prin scris, sensul ascuns al unui astfel de oraş, iar povestirile din cartea lansată anul acesta la Bookfest par spuse de zeci de oglinzi ascunse în zeci de apartamente de bloc.

E vorba însă de un singur bloc cu patru etaje şi de 17 istorisiri de proză scurtă. În stilu-i caracteristic, Ana Maria Sandu reuşeşte să transpună atmosfera din romanul Omoară-mă şi să reunească vieţile tuturor locatarilor din bloc într-un joc de lumini care aminteşte de imaginile pe care le produce un caleidoscop.

Vieţile acestora se întrepătrund, se reflectă unele pe altele, se taie şi se continuă de acolo de unde unele încetează să mai existe. În volum regăsiţi dragoste, moarte, certuri fără rezolvare, dispute şi conflicte care nu se aplanează în timp, oameni care se simpatizează şi oameni care, dacă ar putea, nu s-ar mai întâlni niciodată. Însă vieţile sunt fireşti, ne par cunoscute, fiindcă în fiecare povestire elementele de firesc, de spirit atât de pur omenesc şi plin de defecte ne sunt cunoscute, ne aparţin în aceeaşi măsură în care le negăm existenţa.

Oameni diferiţi, cu vieţi diferite, se îndrăgostesc de propria lor existenţă în acest bloc, fără să ştie, acceptând inconştient greutăţile vieţii. Aici se încheie bătăile unor inimi şi tot în acest bloc alte inimi încep să bată din ce în ce mai tare.

În acordurile unui violoncel, suspiciunile se îmblânzesc, vrăjmăşiile de pe paliere îşi pierd din tărie, iar „amorţeala în care trăiau, prinşi bine, ca într-un insectar”, se face „ţăndări”. Pomenile şi petrecerile de logodnă sunt evenimente care, deopotrivă, îi reunesc pe proprietari sau pe chiriaşi. Înţelegători, dar vigilenţi, cei cu vechime par să înţeleagă cel mai bine mersul timpului şi să uite, totodată, că aceleaşi reguli li se aplică şi lor.

Există o anumită candoare care transpare în unele fragmente de încheiere, mici semne care te fac să-ţi imaginezi, din nou, un oraş al nimănui şi, în acelaşi timp, al tuturor oamenilor:

„S-au gândit apoi că e posibil ca în după-amiaza aceea totul să se fi răsturnat cu susul în jos doar pentru că oamenii umblă năuci prin lume până îşi găsesc cochiliile. Iar când se recunosc, nu mai contează câte piedici le cresc în faţă şi câte planuri trebuie schimbate”.

Atmosfera volumului aminteşte de o poveste de iubire desprinsă dintr-un film suedez, replicile sparg liniştea albă a unor zile petrecute în linişte de protagonişti la un pas de a se îndrăgosti. Chiar şi durerea şi dezamăgirea au acelaşi mod de a-ţi brăzda sentimentele atunci când destinul, sub tara aceluiaşi acoperiş de bloc, ia o cu totul altă direcţie. Te bucuri că poţi fi martorul tuturor acestor poveşti şi extragi, din nou, dovezi ale unor gânduri care nu se opresc la un singur etaj:

„… apropierea de un om cu care împarţi un timp nu trece când te speli pe dinţi dimineaţa. Şi, dacă nu-l mai vezi şi dispare, continui să-l urmăreşti cu gândul şi a doua zi, şi a treia, când îţi imaginezi ce va face, pentru că ţi-a vorbit deja despre viitorul orelor următoare”.

Luminile sunt blânde în acest volum semnat de Ana Maria Sandu, însă nu întotdeauna calde, ci adesea tăioase şi reci, ca un vânt nemilos din decembrie. Fiindcă într-un singur bloc nu toate poveştile au final fericit, chiar dacă, important de amintit, noţiunile de fericire pură sau tristeţe copleşitoare sunt disipate, se pierd parcă de la un etaj la altul între nelămuririle şi dilemele fiecărui locatar în parte.

Cu toate acestea, de remarcat un mod cinic de a pune capăt unor astfel de cicluri de viaţă din interiorul aceluiaşi bloc. Locatarii par sortiţi, dincolo de viaţa comună, şi unui sfârşit în comun: accidentul vascular. Care, vrând-nevrând, de la o povestire la alta, ascute şi mai mult tăişul deciziilor care trunchiază vieţile celor trecuţi de cea de-a doua tinereţe.

Poveştile se întrepătrund întocmai ca saluturile dintre vecini, nu fără să conteze, dar fără să-l oprească din mers pe cel întâlnit. Ritmul vieţilor din acest bloc e bine definit şi nu pare să iasă din matcă. Viaţa, aşa cum o cunoaştem cu toţii, îi dictează, an de an, aceleaşi reguli. Doar uneori, aşa cum veţi descoperi odată cu lectura acestui volum, unele personaje decid să încalce regulamentul de ordine interioară.

Mihaela Pascu-Oglindă

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *