Dacă de Valentine’s Day am fost ceva mai ”convenționali” – vorbind, de exemplu, despre poveștile de dragoste ale scriitorilor -, ne-am gândit ca de Dragobete să schimbăm puțin macazul și să vă propunem să citim câteva poezii erotice. Pentru că, nu-i așa, dragostea și erotismul merg mână în mână. Și pentru că nu ne dezmințim și susținem literatura română, am ales poezii erotice scrise de autori de pe plaiurile noastre.
Mărturisesc că mi-am petrecut zilele de weekend citind poezii. Frustrată că majoritatea volumelor de poeme tipărite nu sunt cu mine, în București. Aveam atâtea poezii faine însemnate! Din păcate, nici memoria, nici internetul nu m-au ajutat.
Desigur, selecția de față reflectă gustul personal, nu mă aștept să vă placă toate – sper doar să nu fiți pudibonzi (erotic = de dragoste, senzual, conținut licențios în majoritatea cazurilor). Sunt poezii frumoase, poezii sentimentale, poezii explicite, poezii jucăușe, poeme în care de la sex și până la moarte este doar un pas etc.
Așadar, vă invit să citiți poezii erotice de-ale lui Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Nora Iuga, Claudiu Komartin, Dan Sociu, Geo Bogza și Mihai Eminescu (ultimii doi sunt singurii care nu sunt poeți contemporani, dar îmi plac poemele lor atât de mult încât nu am vrut să le ratez).
Emil Brumaru – Lolo sau nesfârşitele posibilităţi ale iubirii
(poeziile sunt preluate de aici)
Motto: Nimeni nu avea ca Lolo
Sâni cât mingile de polo!
Oh, Lolo s-ar iubi, lin, şi cu ochii,
Când nu-i pot scoate trupul cald din rochii.
Oh, Lolo s-ar iubi, blând, şi-ntr-o nară
Şi în cealaltă, mai ales spre seară.
Oh, Lolo s-ar iubi, crud, şi-n ureche,
Spre a-mi simţi-n timpan cântarea veche.
Oh, Lolo s-ar iubi şi între ele,
Acele moi şi albe dulci mamele.
Oh, Lolo s-ar iubi, roz şi sub coate,
Lipindu-şi braţ de antebraţ cât poate.
Oh, Lolo s-ar iubi-n clei şi la ceafă,
Prinzându-şi părul tragic c-o agrafă.
Oh, Lolo s-ar iubi, pur, şi pe şira
Spinării, mlădiindu-se ca lira.
Oh, Lolo s-ar iubi, neîncetat,
Şi-n splină, şi-n rinichi, şi în ficat…
Sonet V
Scîrbit de cîte toate
Se-ntîmplă-n lumea asta,
Azi dimineaţă-n perne
Mi-am răsucit nevasta
Cu faţa-n jos şi-n locul
Cel tainic dibăcie
Am pus să intre-ntreagă
A mea grea bărbăţie.
Apoi am întrebat-o:
“Îţi place cînd în tine
Lucrează diamantul?”
Ea îmi răspunse: “Bine
Mă simt atuncea, dragă;
Parcă aş fi o fragă!!!”
Mircea Cărtărescu – Să ne iubim, chera mu
(de aici)
să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur
că mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene,
că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de flori ai coiffurii
zăpăcindu-te, ambetăndu-te . . .
să fim tandri, bâigui poligonul căţelu lipindu-şi irişii
de şoldurile voluptoase ale autobazei filaret
să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
să fim tandri, mai zise o muscă.
primăvara ne lingea ca un pechinez pe faţă, pe mâini
ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele,
primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate
arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit
oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,
nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îţi arăt biblioteca . . .
nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?
să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.
să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim
cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni
le răspundeau până la răguşeală plutonierii şi norişorii
să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.
ca nişte becuri electrice legate în serie
nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,
în nări analizatorii mirosului îşi încuiau paltoanele în dulapuri
şi indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui
în holbarea perversă a ochiului.
ce de ocheade, câte accidente din neatenţie,
conturi încheiate, polite plătite,
îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă
şi văzând în urma lui o uzină.
primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor
mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid…
creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit
de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia
antebratul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,
urechea – sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului
şi bulele de hidrogen pleznind malaria peste faţă.
ai încredere în mine, gânguri flora întestinală
întinzându-se voluptos în braţele groazei
care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,
dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.
venea seara, oraşul se anima,
venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul,
să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare,
să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!
în rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,
spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat.
prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat
câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin
şi în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.
să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,
şi apoi să ne-nşelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi,
să ignorăm influenţa exercitată în psihicul nostru
de complexul lui grozăveşti.
primăvara priveşte galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni,
să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,
să ne îmbrăţişăm, depoule, hârţiuto, tomberonule
iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă
chiar lângă policlinică, şi până şi copacii
miroseau a dentist.
Florin Iaru – Epilogolul
(de aici)
Trec prin toate astea cu o mare viteză tristă
cînd – hop! – o demenţial de frumoasă autostopistă
îmi face semn cu lumină de mi se-neacă ochii.
Frînez într-o clipă. Cobor. Mi-o apropii.
Piele de aur în montură de smoală.
Gura – o epilepsie roşie în pielea goală.
Ţîţele – trase la compas şi pline
de gaz ilariant – făcute-s pentru mine.
În sfîrşit! Să răstorni ceva viu în iarba culcată!
Trag fermoare, cotrobăi, bag botul
în carnea care mi se deschide cu totul
şi mă silabiseşte înfrigurată.
Cînd mă ridic, ziua pluteşte moale şi fără idei.
Plăcerea îmi înnoadă la gît eşarfa ei.
– Chiar ţi-a plăcut?
– La nebunie frumoaso! Adio!
Fluier
Viteza creşte
în retrovizoare
moartea rîde satisfăcută la marginea unei şosele cu soare.
Dansatorii
(de aici)
Dansam în stradă, dăduseră
muzica tare, la maxim.
Sărea sîngele din timpane, din nas.
Curgea bogat, înflăcărat pe piept.
Şi noi dansam tot mai avîntat.
Din ce în ce mai apropiaţi.
Din ce în ce mai aglomeraţi în singurătatea
ce ne răsucea răsuflările
ca pe o batistă, ca pe o mănuşă.
Numai chipul ei era palid.
Tot mai fierbinte, tot mai asudat,
degetele şi talia i le-am apucat
şi, cu un gest ieşit din minte,
i-am rupt rochia transparentă, cuminte.
Ce nebunie.
Iată pielea de catifea.
Iată subsuoara apunînd în decembrie.
Iată-i sînul iluminat de
muzica tăind în carne vie.
Erecţia o întîmpină bezmetică.
Era de o frumuseţe electrică.
Eram dansatorii înfriguraţi ai străzii,
alunecînd pe sîngele ce se închega şi zicea
că mai sîntem vii – puţin, încă puţin, măcar un minut –
dansîndu-ne partea.
Corpul meu dansator
a intrat în frigul ei calm, palid, perfect,
iar sîngele a acoperit muzica încet, precaut.
Nora Iuga – parcul cu platani
(de aici)
din nou noaptea ca-n adolescență
prin bucătarii poemele mele bezmetice
tu care știai atât de bine
să citești stările
să te legi de cauzalități nevăzute
tu care aveai un voal negru
acopereai cu el veioza
când voiai să-ți găsești
pivniță trupului
acolo pe gem în colțul din stânga
fluturele cu cap de mort
și tu cu amorurile tale
mototolindu-ți cearceafurile
în gândul unei femei imaginare
tu alergând sub felinarele roșii
când spermă, când ploaia, când liniștea
îți disputau spațiul dintre două rugăciuni
poți să faci ce vrei
eu tot aduc fără să știi
în această hârtie nerușinată
fiecare poem e un viol
fiecare ficțiune e refugiul unui masochist
de unde nevoia asta
de inteligență a sexului
de unde atâtea curbe insinuante
în sângele ciclic al trandafirului
mă gândesc la bărbatul răstignit
pe crucea unei femei
mă gândesc la aerul roșu
din nara unei vite înjunghiate
mi-amân pe mâine descrierea
parcului cu platani
Claudiu Komartin – Poem de dragoste
pornind de la un vers de Ilhan Berk (de aici)
Aceste poeme neterminate sunt gleznele tale
şi gestul discret de retragere al cotului
când te aşezi lângă mine între perne şi caşti
e încă un vers pe care nu mi-l va lua nimeni
nu am nici un chef să mă adun
22 de ţigări şi nici un gând dus până la capăt
o albină se loveşte de geam
apoi din nou
mierea se prelinge pe marginea ceştii
de-acolo pe cearşaful mototolit
ca atunci când îţi acopereai sânii cu braţele
(pudoarea aceea ne-apropia de
înţelesul dragostei)
mâinile şi picioarele noastre
incredibile
inventând lumea
buzele părul atingerea sexelor degetele încolăcite
ca iedera pe terase
dar acum e târziu
în toată-ncăperea nu a rămas
decât forma pe care trupul tău a lăsat-o
în cutele cearşafului – o parte
din respiraţia ta e aici,
mirosul gâtului,
al sânilor,
al pubisului
iar eu te privesc din nou de deasupra patului
cum zâmbeşti ca un copil mare şi crud
păpuşa de ceară închisă în somnul ei galben
fără memorie
fără nici un regret.
Dan Sociu – Arta moartă a comparației
(de aici, volum complet)
Pielea i se făcea trandafirie
și sînii îi săltau cînd mă mișcam în ea
și noaptea în pat îmi spunea pe întuneric
poveștile ei horror de medicinistă.
Aș fi vrut să o iau de nevastă
și să-i văd toată viața sînii săltînd
și pielea înrozindu-i-se sub mine
dar nu s-a putut.
Înainte să-mi strîng cortul,
mi-a zis ceva foarte frumos din Semiologie,
că la astm suflul plămînilor e ca vîntul șuierînd pe sub uși,
la pneumonie ca scîrțîitul zăpezii aerate sub tălpi
și că plămînii bolnavi de bronșitã fîlfîie
agitați ca porumbeii închiși pe iarnă în voliere.
Am stat o dată în spital cu dramă pancreatică
și în salonul meu era un șofer bătrîn,
cu plămînii sparți sub un autobuz,
cînd încerca să-i repare motorul.
O bătrînă micuță aștepta toată noaptea
pe un scaun lîngă patul lui. Dormea puțin,
îi pîndea respirația
ca un aparat meteo uitat în munți
care analizează semnalele avalanșei. Bătrînul era
terminat dar bătrîna era o
inspirație pentru femeile noastre
și chiar aveau nevoie de așa ceva:
20 de bărbați impotenți (șio fată cu sarcină extrauterină),
cu tuburi în uretre, intestinele explodate, oasele rupte,
mințile marcate de groază pe veci
și în jur chirurgi tineri și coioși și afară
soarele pe străzi, viața. Așa e întotdeauna la dramele
clare, apare cîte un înger inspirator,
dar în rest, suntem singuri și pierduți
în banalitatea zilelor, nici măcar răbdători ca porumbeii
ascultînd cum se zguduie în vînt pereții subțiri ai volierei
pentru că nai cum să compari nimic cu nimic,
pentru cã ești primul om din lume,
primul care trăiește, primul care greșește.
Dacă ar fi să-mi aleg un model inspirator,
ar fi piticul din pasajul Comedia, –
iarna trecută, într-o seară, l-a întrebat cineva
de ce nu s-a dus la circ, ar fi trăit altfel,
ar fi avut un loc al lui și o viață interesantă.
Piticul a mîrîit în pardesiul lui de piele
și a refuzat să răspundă. Mi-a plăcut
că se ține tare, chiar dacă doarme uneori
pe scări la clubul Control și fetele cu dresuri
colorate pășesc peste el. În sensul ăsta
am spus ca model de viață – cum aș fi vrut
să fiu dacă n-aș fi plecat cu circul.
Mihai Eminescu – Şezi călare…
(de aici)
…Două guri ai, chip frumos,
Una-n faţă, una-n jos,
Una dulce şi fudulă,
Alta este pentru pulă.
Ia mai saltă-te din perne
Că, puicuţă, m-oi aşterne
Frumuşel deasupra ta
Să adorm de s-a putea;…
Geo Bogza – Prefață la un roman de dragoste
(de aici)
Tu mi-ai fost scrisă mie
Nu deprimării, nu tristeții mele
Ci adevăratului eu, puternic — și fără nici un pic de milă,
Privesc trupul tău fraged de fată tânără
Și o furtună de gânduri infernale se dezlănțuie în mine
Sângele și oasele mele îmi dictează tot ce trebuie să fac
N-am să mă dau în lături de la nici o ticăloșie
Ființa ta plăpândă a fost scrisă puternicului din mine
Și tu ești prada pe care de mult am așteptat-o să-mi cadă în ghiare.
Joc singur noaptea – și cânt
Și, ca pe un complice de crime îmi privesc sexul, sălbatic
în erecție;
El va trece prin pulpele tale suave si va lasa urme de nedescris.
Si sunt de pe acum fericit
Atâtea nopți de chin, de febră și delir
Atâtea bube care mi-au copt în suflet
Se vor sparge – și vor curge în tine odată cu prima ejaculare.
Vouă ce alte poezii erotice vă plac? Să curgă cu poeme în comentarii! 🙂
Sursă imagine principală