Anchetă: 11 scriitori despre OUG 13/2017 și proteste

Orice ați face, oriunde ați fi, e imposibil să nu fi auzit, până acum, de mult controversata Ordonanță de Guvern și urmările acesteia. Ni se pare firesc ca, în contextul actual, să abordăm și noi subiectul, deschis, ca de obicei. Am întrebat, așadar, unsprezece scriitori români ce părere au în legătură cu OUG 13/2017, de ce au ieșit la proteste și de ce cred că este important să se protesteze în continuare. Vă lăsăm cu rândurile lor, în speranța că vom avea o Românie care ne va permite să ne citim cărțile liniștiți. 

Gabriela Adameșteanu

N-am mai auzit niciodată și nicăieri despre o modificare de cod penal decriminalizând atâtea infracțiuni, adoptată pe furiș și transmisă noaptea spre publicare în Monitorul Oficial, ca să devină cât mai repede obligatorie. (Să fie adevărat că ea n-ar fi fost comunicată, deci nici aprobată de toți membrii guvernului?) Pe lângă autorizarea corupției, OUG 13/2017 pune în lumină cinismul, minciuna, lașitatea, stilul discreționar al celor aflați acum la vârful partidului de guvernământ și la conducerea țării. Și asta doar la o lună de când au câștigat alegerile! La ce ne putem aștepta în continuare?

Am ieșit la proteste începând din noaptea când am aflat că s-a dat ordonanța, cu sentimentul pe care nu-l mai trăisem din anii 90, că România poate oricând bascula înapoi, în autoritarism, în dictatură, în zona cenușie dintre Est și Vest. Sesizasem încă din timpul campaniei electorale momente când mi se părea că ne-am întors în anii 90: discursuri antieuropene, antiamericane, diversiunea cu sorosiștii, manipulările grosolane ale unor televiziuni, climatul înveninat. Acum, sfidarea îngrijorărilor externe, a deciziilor europene, vocea manifestanților pașnici. Dacă se mai organizează și contramanifestații muncitorești, ca cele gândite de Silviu Brucan și puse în practică de N.S.Dumitru și Voican Voiculescu & comp., sub autoritatea președintelui Iliescu și a primului ministru Roman, suntem exact acum 27 de ani. Dar de ce trebuie România să se învârtă în cerc în loc să meargă înainte?

Însă ceva este cu totul altfel decât în anii 90: mulțimea inteligentă, matură, eficace, și, mai ales, enormă, a celor care arată că nu pot fi nici păcăliți, nici speriați și nu se vor opri până când ordonanța nu va fi abrogată. Capitala și restul țării merg împreună și sper că nu se vor opri până când vom vedea clar că suntem în anul 2017, nu în 1990.

Lavinia Bălulescu

Sunt o mare naivă. Încă mai cred că binele învinge tot, că oamenii știu și singuri ce au de făcut în viață. Aseară, după protest, am citit o proză de Julio Cortazar care întâmplător se încheie cu o replică atât de bună, atât de neașteptată și atât de potrivită cu situația noastră actuală încât pur și simplu nu putea fi mai clară. „Va fi greu. Vântul bate dinspre nord. Să mergem”. Vorbele sunt rostite de un pompier, către colegul lui, pregătindu-se să intre într-o clădire în flăcări. Sunt convinsă că acesta este și prezentul nostru. În rest, mai târziu, când nu va mai conta, fiecare va trebui să rămână singur la el în căpșor cu propria conștiință.

Rita Chirian

Chiar dacă – să sperăm – nu există o similitudine a proporțiilor, ci doar una a faptelor, ce s-a întâmplat în noaptea de 31 ianuarie, noaptea ticăloșiei, mi-a reamintit de ostentația răului și a corupției din 47-48. Legile nu pot fi date la adăpostul nopții, pozițiile fundamentale pentru siguranța statului nu pot fi date în mâna unor semianalfabeți care nici măcar rolul de marionetă nu sunt în stare să și-l facă pe de-a-ntregul. România nu va accepta să trăiască acest sentiment de stupoare-teroare (că te întrebi cum e posibil ca o clică de pușcăriabili să ia în mână frâiele și să nu dea semne de retragere nici în fața presiunii societății civile, nici în fața indignării internaționale, cum e posibil să fie periclitați anii de luptă împotriva corupției și timida creștere a credibilității justiției prin ordonanțe scrise pe genunchi și întru reabilitarea unor șmecheri). Dar cea mai importantă este solidaritatea care s-a creat și pe care nicio forță ocultă sau, simplu, obtuză n-o va putea scurtcircuita, iar încercarea de destabilizare – fie că vine dinăuntru, fie că vine din afară – va rămâne atât: încercare! Românii vor o țară democratică, în care justiția să-i trimită la locul lor pe cei care merită să fie în pușcării. Pentru totdeauna și fără compromisuri ori jumătăți de măsură. Și să nu uităm că vinovăția e individuală, dar responsabilitatea e întotdeauna colectivă. Fie acesta prețul unic al rezistenței noastre!

Ana Dragu

Totul e anormal în țara asta. De la faptul că avem un Guvern și un Parlament plin de penali sfidători din TOATE partidele, la faptul că elevii care învață după curicule adaptate nu au și testările naționale adaptate, ceea ce anulează toată munca tuturor celor care s-au ocupat de un copil din grădiniță până la terminarea clasei a VIII-a, respectiv a liceului. Ne batem joc unii de munca altora de mulți ani. Dar un Guvern a cărui prioritate ZERO e să dea o OUG prin care își scapă proprii penali și pe cei al celorlalte partide de consecințele furtului și abuzului în serviciu, ține de distopie.

OUG 13/2017 practic reduce responsabilitatea celor care ne conduc, anulând micile și oricum nesemnificativele bariere dintre intenția de jaf și jaful propriu zis. Emisă în cele trei ceasuri rele dintr-o zi de marți e o rușine fundamentată doar pe dorința arzătoare a unor bandiți să scape de consecințele propriilor fapte antisociale. Am ieșit la proteste pentru că NU vreau ca și copiii mei să trăiască într-o țară condusă de zdrențe morale, în care fraier e cel care nu fură, cel care nu își angajează nevasta în minister sau la Primărie, cel care plătește ca fraierul taxe la stat ca să aibă alții ce fura. Am ieșit pentru că nu vreau ca următoarea OUG să fie despre reducere la tăcere a presei sau despre obligarea cetățenilor să își divinizeze conducătorii mustăcioși sau nu.

Facultăți de Drept cu reputație din România condamnă în cor emiterea OUG și trag semnale de alarmă cu privire la efectele nocive ale acestei ordonanțe. Nu o să stau să ascult cum un mafiot ne transmite prin trepăduși că suntem spălați pe creier. Sunt și oameni încă necorupți în PSD, așa cum sunt și oameni necorupți în tot spectrul politic. Cunosc astfel de oameni și cred că și ei simt ca mine. Ca noi. Că undeva trebuie să se spună STOP. Că abuzul de orice fel, deschiderea portițelor pentru a facilita îngrădirea drepturilor cetățenești de orice fel trebuie pedepsite exemplar. Nu doar dacă se fură peste 200.000 de lei și nu doar „sau cu amendă”. Că țara asta are alte priorități decât eliberarea pedofililor și patronilor de presă de șantaj din pușcării.

Nu în ultimul rând, am ieșit pentru a-mi învăța copiii să protesteze. La ce vremuri se arată, s-ar putea să aibă din ce în ce mai rar ocazia.

Nu vreau să trăiesc în Dogville.

Radu Pavel Gheo

E pentru prima dată, din cîte ţin minte, cînd nici Alina, nici eu nu am mers la manifestările de protest, deşi ne tresaltă ceva în piept cînd vedem imaginile la televizor şi ştim că toţi prietenii noştri de-aici, din Iaşi, Bucureşti, de peste tot, sînt acolo. Doar că acum sîntem amîndoi părinţi speriaţi, iar bebeluşii noştri sînt prea mici ca să fie lăsaţi singuri sau ca să-i scoatem în oraş cale de cîţiva kilometri şi cîteva ore.

Altfel, simt o revoltă şi o silă imense. Actele legislative impuse de noul guvern aşa, pe furiş şi cu o neobrăzare de vătafi, sînt o sfidare, un scuipat în obrazul românilor. Un abuz făcut cu bună ştiinţă şi cu un soi de disperare, cu teama de închisoare, de pierderea averilor, a prestigiului – fiindcă uite cum au ieşit din peisaj prea-puternici ca Adrian Năstase sau Victor Ponta. Noii noştri guvernanţi – pare-se, cei mai jalnici pe care i-am avut din 1990 încoace – stau acum pitiţi şobolăneşte şi aşteaptă să treacă cele zece zile, să treacă şi mînia oamenilor, ca să înceapă iarăşi să-şi împartă ţara.

De aceea, cred că protestele trebuie să continue. Să continue nu pînă la abrogarea ordonanţei incriminate, ci pînă la căderea guvernului şi pînă la alegeri anticipate. Altfel nenorocita de caracatiţă a şmenarilor care a preluat puterea o să o ia de la capăt altădată, mai discret, dar cu aceeaşi încăpăţînare. E pielea lor în joc, atîta ştiu ei – şi nu m-aş mira să recurgă la gesturi disperate, fiindcă ăsta e singurul lucru de care le pasă. Nu de România, nu de cetăţeni, nu de responsabilităţi. Şi din cauza asta trebuie să scăpăm de ei.

Sorin Gherguț

Pe scurt: am dorit să-mi exprim dezacordul față de cleptocrație, în general, și, în speță, față de cleptocrația pe față, la drumul mare. Față de insulta adăugată prejudicierii.

 

Claudiu Komartin

Patriotic. Speranța
Atto d’amore, il mio. (Pasolini)

Așteaptă.
Înainte de a continua, trebuie să stabilim câteva lucruri.
România nu e cântecul disperat al unei păsări cu aripile frânte.
România nu e o insulă de latinitate etc.
România nu este sfântă. Nici vorbă de asta.
România nu e Trei culori cunosc pe lume sau Deșteaptă-te, Române.
România nu e un borcan spart din care se scurge dulceață de corcodușe.
România nu e membrul fantomă în care mai bine nu te sprijini.
România nu e o bicicletă cu lanțul căzut.
România nu e un baros și nu e un ciocănel.
România nu își umilește minoritarii, nu îi tratează ca pe niște bolnavi incurabili.
România nu e un dovleac umplut cu dinamită.
România nu e obsedată de felul în care o văd alții.
România nu se baricadează în aceleași vechi povești de adormit naivii.
România nu e o fereastră aburită spre curtea interioară a unui spital de nebuni.
România nu e paradisul borfașilor și al înșelătorilor spilcuiți.
România nu se bâțâie ca un copil handicapat, în ’90, la Cighid.
România nu e niciunul dintre lucrurile acestea.
Nu îmi da drumul și nu mă lăsa să mă bâlbâi.
Vom învinge.

Florin Lăzărescu

Nu mai încercați să ne prostiți pe față. Nici măcar nu mai e vorba de fondul problemei, ci de modul ticălos, hoțesc, în bătaie de joc, cu care PSD-ul (încă sper că doar unii dintre ei; dacă nu-s toți așa, să protesteze și ei) își tratează concetățenii. Niște zeci mii de oameni au ieșit în stradă la Iași, niște sute de mii, în toată țara, cum nu s-a întâmplat de la Revoluție încoace. Sau nici măcar atunci. Și dacă o țineți tot așa, vor ieși și mai mulți, nu or să vă mai voteze nici măcar morții lui Dragnea.

(Dintr-o postare a autorului de pe pagina personală de Facebook, preluată cu acordul acestuia.)

Ciprian Măceșaru

Eli, iartă-mă, sunt prea obosit și prea turbat. Nu-mi pot găsi cuvintele. Chiar nu am energie. Am încercat să scriu pentru mine ceva mai… sofisticat despre ce se întâmplă, dar nu mă pot scufunda în gânduri, rămân undeva în tremurul ăsta al exteriorului. Dacă vor face și contopirea DNA cu DIICOT, pentru mine o să fie mai mult decât clar că suntem în plin dezastru (nu că acum n-ar fi foarte gravă situația).

Aud ideea că noi provocăm haos, un haos de care ar putea profita cine știe cine (Rusia, of course!). Prin urmare, noi slăbim țara, nu corupția, noi aducem haosul, nu dinamitarea justiției pe care o încearcă actualul guvern. Mda, înțeleg, un stat puternic corupt este totuși… puternic prin însăși corupția sa. Corupția întărește statul, îl blindează. Băeții jmekeri devin intangibili, deci România o să fie de asemenea intangibilă, căci ei fac jocurile în România. Straniu raționament.

Acum nu e vorba despre lupte politice, m-aș bucura să existe o cât mai mare unitate între oameni, indiferent de opțiunea lor politică. Acum e vorba despre lucruri fundamentale, despre justiție, despre libertate. Speranța mea stă în magistrați și-n noi, cei din stradă, nu în Guvern.

Adina Popescu

Dezastrul pe care îl reprezintă pentru România această ordonanță de urgență l-au explicat în detaliu jurnaliștii și analiștii care sînt mai în temă decît mine. Au început să-l înțeleagă și mulți dintre votanții PSD și unii dintre membrii ai aceluiași partid pentru care acum este un moment potrivit să se reformeze din interior și să-și îndepărteze tumorile maligne. Nu voi insista, așadar, pe tema ordonanței – la fel ca sutele de mii de oameni care au ieșit în stradă, mă simt jignită și umilită ca cetățean plătitor de taxe către Statul român (de pildă, anul trecut, în decembrie, am plătit o amendă pentru o mașină radiată acum 5 ani, din cauza unei proceduri deficitare pe care n-o remediază nimeni prin ordonanțe de urgență). „Noaptea, ca hoții” din nou este un motiv de iritare profundă și de jignire – la ora 11, ne-am urcat în mașină și ne-am dus la Guvern. După un an de zile în care am avut un guvern „normal” și am respirat cu toții această normalitate, aproape ne-am obișnuit cu ea, este incredibil că astfel de lucruri încă pot să se întîmple. Aici nu este vorba despre fieful vreunui baron local unde el taie și spînzură după bunul său plac, este vorba de o țară întreagă. Nu poți trata o țară, un stat democratic, în fond, ca pe propria ta moșie.

La început, am ieșit în stradă din datorie civică. M-am regăsit total într-una dintre pancardele din piață – „Noi sîntem copiii golanilor de la Universitate”. Atunci, pentru mine, la 12 ani, a început să se formeze această datorie civică. Ceea ce s-a întîmplat în piața Universității a fost pentru noi o lecție de educație civică live, pe care n-am uitat-o nici pînă în ziua de azi, chiar dacă simțul civic în general a fost destul de amorțit în ultimii ani. Totuși, am mers de fiecare dată la vot, chiar și atunci cînd a trebui să aleg răul cel mai mic. Votul face parte în primul rînd din această datorie civică și nu-i înțeleg pe cei care refuză să meargă la vot din nepăsare sau din lene. Consecințele absenteismului se văd acum.

Un alt motiv pentru care am ieșit zi de zi la proteste este solidaritatea. În ultimele zile, am asistat la o solidaritate aproape fără precedent în România, e un fenomen fantastic, nu poți rata așa ceva (și să protestezi doar în gînd, în fața televizorului sau a laptopului). Pur și simplu mi-ar fi fost rușine față de toți acești oameni valoroși și creativi care au ieșit în stradă, dacă aș fi rămas acasă. Ceea ce m-a încîntat, dincolo de gravitatea situației, este explozia de creativitate de la proteste. Cred că România are nevoie de așa ceva, acum și în general. Atîția oameni valoroși, ignorați sistematic și tratați superior de către guvernați puși pe căpătuială și pe a face bani, meseriile creative care n-au contat niciodată, oameni care în dorința de a supraviețui au ajuns să fie frustrați în joburi care le sînt improprii, abandonîndu-și niște vise perfect realizabile în țări mai „normale”…. protestele pot fi o supapă și din acest punct de vedere. Încep să cred din ce în ce mai mult că locul meu este aici, nu în altă parte.

Protestele trebuie să continue, presiunea să rămînă constantă. În momentul acesta e o luptă „care pe care”. Cel care a greșit trebuie să cedeze și să se retragă.

Mircea Pricăjan

În acea seară fatidică de marți, îl puseserăm deja la somn pe junior și aveam programul obișnuit de lectură. Mi se-nalță pe noptieră un teanc mai mare ca oricând. De pe la începutul lui decembrie n-am reușit să fiu fidel niciunei cărți. Nu știu, e-o tensiune în jur, în societate, care nu te predispune la o astfel de așezare. Zicem că nu-i mare lucru, dar este, ne afectează, e ca scârțâitul veșnic al unor balamale, undeva pe fundal, agasant, suport pentru cele mai nejustificate furii. În seara cu pricina am ales, să vezi întâmplare, „Bandiții” lui Vasile Ernu. Începută și ea cu săptămâni în urmă și abandonată. Dar acum m-a prins. Am trecut ca fulgerul prin câteva capitole bune, nici nu mi-am dat seama cum s-a făcut ora 23. „Ei, gata, până aici, că mâine iar oi fi cu ochii cârpiți”. Am închis-o cu greu și, înainte să trag oblonul, am mai aruncat un ochi – normal, normal – pe FB. Atât! M-am culcat apoi la ora 4, cu toți dracii fojgăind sub plapumă cu mine.

Ordonanța asta cu număr predestinat m-a umplut de furie de când am auzit de ea. I-am intuit potențialul distructiv, am știut că, odată aplicată, ne va trânti pe toți într-o văgăună tot mai întunecoasă, din care iarăși ne vom lupta să ieșim – și iarăși noi înșine îi vom trage de picioare pe aceia mai sprinteni la cățărare. Mi-a fost clar că perspectiva acelui „point of no return” trebuie spulberată. Am ieșit în stradă! În prima duminică am fost puțini în Oradea, vreo 250. Ne-am plimbat în jurul statuii lui Mihai Viteazul din Piața Unirii și ne-am dus acasă. A doua duminică am fost ceva mai mulți. Vreo 5-600. Am făcut un scurt marș, am agitat pumnii și am scandat „Hoții!” sub geamurile sediului local al PSD. Miercuri însă, după noaptea aceea cumplită, am fost mii. Iar în toată țara, sute de mii. Ceva de neimaginat în România pe care o cunoșteam cu doar câteva zile înainte. Numai că, vezi bine, tensiunea pe care am simțit-o eu acumulându-se încă din decembrie o simțise și majoritatea conștientă a României. Acest neam trezit este adevărata surpriză a momentului. Dincolo de mârșăviile uluitoare ale unui guvern de tâlhari, faptul că românii, într-un număr uriaș, nu mai sunt dispuși să tacă și să-nghită este revelația care mă electrizează și acum.

Frumusețea protestelor noastre e-aceea, sigur, că se desfășoară pașnic, civilizat, cu lozinci inspirate, dar și, poate mai mult, că acestea sunt într-o mai mare măsură proteste de susținere (a instituțiilor de drept) decât, conform definiției, proteste de… împotrivire. Această mișcare socială își merită cu adevărat prefixul cu care a fost botezată o generație întreagă, generația mea: Pro. Pro-testele la care participăm acum – și care adună români din toate generațiile – nu se pot încheia decât atunci când conducătorii politici, oricare ar fi ei, vor înțelege că nu se mai poate să mergi în marșarier atunci când toți pasagerii vor înainte. Vrem să ne putem vedea de viețile noastre, de lecturile și de cărțile noastre, de copiii noștri, fără acea încordare pe care ți-o dă conștiința traiului într-o cetate asediată… dinăuntru.

Eu, unul, vreau să termin de citit „Bandiții” în liniște și pace.

Credit foto imagine principală: Gabriel Petrescu.