banditii

Când a publicat, acum zece ani, Născut în URSS, prima sa carte din colecția EGOgrafii (Polirom), Vasile Ernu a făcut vâlvă instantaneu. O carte de amintiri din copilărie a fost receptată ca un manifest reacționar, ca un pamflet subversiv, doldora de provocări și insolențe.

După 2000, anticomunismul dominant în cultura oficială de la noi își mai domolise virulența; românii își câștigaseră libertatea de a spune că a existat viață și înainte de căderea comunismului. Că, în tenebrosul regim, nu era chiar totul tenebros. Născut…-ul lui Ernu mergea însă mai departe: vorbea despre lumea (ex-)sovietică, un hiper-spațiu (la propriu!), în care mizele ideologice sunt mai serioase ca la noi (după cum și băuturile sunt mai tari…), iar radicalismul pozițiilor se vădește mai tăios, mai „adevărat”. Născut…-ul frapa și convingea, tocmai pentru că descria „the real thing”, esența din care „situațiunea” românească apărea ca o derivare/diluare locală.

Mai mult! Ca exponent al tinerilor scriitori „Basa”, Vasile Ernu permitea să reveleze ceea ce publicul românesc percepe ca un sentiment difuz, nemărturisit: anume că filonul cultural transprutean, călit în deceniile sovietice, are o vigoare unică, are o vână vârtoasă, irigată de marea cultură de la răsărit; ba are chiar puterea de a fecunda creativ cultura română (în bună măsură, provincială, răsfățată și nombrilistă).

nascut-in-urss

Ernu mai introducea o tematică tare, pe care avea să o dezvolte în următoarea sa EGOgrafie, Ultimii eretici ai Imperiului: relativizarea superiorității capitalismului (indiscutabilă pentru opinia publică de atunci); mai bine zis, punerea în paralel a celor două mari sisteme politice antagonice, comunismul și capitalismul.

Deși Ernu are grijă să își moduleze argumentele, s-a pricopsit, în tot acest răstimp, cu eticheta de agent kominternist, putinist, bolșevic. Glosele sale despre locuitorii „de la granița imperiilor” sau despre imaginea deformată a esticului, a cetățeanului din spațiul ex-sovietic/ex-comunist, în marile culturi ale Vestului – i-au adus lui însuși, din partea răuvoitorilor, o faimă caricaturală de baubau antioccidental.

Vasile Ernu a încasat toate loviturile cu umor și cordialitate, invitând răbdător la argument și la un comerț onest al ideilor. Atitudinea sa în dezbaterea publică, aceea a unui polemist binevoitor, a unui adversar jovial, amator de dueluri fair-play, e la fel de neobișnuită pentru peisajul cultural românesc ca însuși genul operelor sale, mereu la granița dintre beletristică și filosofie, dintre narațiune și scriere morală, dintre epideictic și deliberativ. Ca atare, după memorialistica din Născut…, Ernu abordează în Ultimii eretici… stilul epistolar, perfect pentru ample dezvoltări dialectice (ale unui număr mai mare de subiecte decât cele abia menționate aici).

Amatorii de etichetări au fost puși în încurcătură anul trecut, când Vasile Ernu și-a lansat Sectanții, prima parte a unei Mici trilogii a marginalilor (tot EGOgrafii, tot Polirom), lucrare aflată într-un interregn care separă (sau unește?) eseul antropologic, Bildungsroman-ul, memoria socială și istoria religiilor. I s-a pus ștampila de autoficțiune, ceea ce e foarte la modă azi, foarte pe gustul unui public dornic deopotrivă de garanția verității, dar și de calitățile narative ale textului.

Vasile_Ernu_Sectantii_Premiul_M_Brancoveanu

Conținutistic, însă, era o nouă provocare marca Ernu: apariția Sectanților venea într-un moment culminant al sentimentului antireligios în rîndul intelectualității românești, într-un context în care era de bonton să îi disprețuiești pe „pupătorii de moaște” și pe „molfăitorii de colivă”; în general, pe credincioșii cei (chipurile) retrograzi și antiprogresiști. Încă o dată în răspăr cu „lumea bună”, Ernu se identifică fără tăgadă cu o întreagă tradiție de practicare a credinței, ba mai mult, cu „deviaționiștii” din „secte”, cei priviți îndeobște cu suspiciune și tabuizați social. Dar poate tocmai această particularitate exotică, apartenența la un cult religios din Basarabia care practică devoțiunea austeră și refuză mainstream-ul teologal (dar și social, politic etc.) pare să atragă simpatia cititorilor de azi, fie ei ortodocși, atei sau agnostici; tocmai prin caracterul de refuz și răzvrătire în fața lumescului dominant.

Povestea fostului sectant Vasile care se aventurează în regăsirea rădăcinilor spirituale ale familiei/ comunității poate servi însă și ca o parabolă a căutării valorilor, ca o pledoarie pentru o cultură militantă, pentru o redescoperire a unei purități originare, demers în care cititorul dezabuzat și sceptic al vremurilor noastre este abil călăuzit, cu umor și înțelepciune (de obicei deghizată în naivitate). Meritul antropologic al Sectanților vine din această detașare a celui îndepărtat de turmă, dar care tânjește după implicarea pierdută (perspectiva emică) a credinciosului autentic. Dubla perspectivă, de insideroutsider, asigură deopotrivă obiectivarea observației și descrierea „trăită” a fenomenului, din miezul său interior.

Al doilea volum al trilogiei, Bandiții, deși lipsit de premisa emic-personalistă a Sectanților, pare să declanșeze, în mod paradoxal, reacții afective mai puternice. Narațiunea pare să aibă mai mult șarm, personajele – mai multă substanță, incursiunile psihologice – mai multă forță de transmisie. Această superioritate romanescă se explică probabil prin aceea că figura mitică a banditului, a proscrisului, a celui din-afara-legii, acumulează un ditai ghemul de sensuri profunde și de conotații puternic evocative. Banditul este deopotrivă aprig și duios, nemilos și vulnerabil, înger și demon.

Prin ascunse vase comunicante, bandiții și sectanții se dovedesc a fi frați ontologici. (În acest sens, mitul lui Cain și Abel apare ca motiv recurent al cărții.) Și sectanții, și bandiții se opun Leviatanului lumesc. Și unii, și alții se opun regimurilor de toate felurile (printre care și celui comunist, apropo!) într-un mod mai sincer și mai asumat decât dizidența publică a intelectualilor. Diferența, încrengătura care îi face să diveargă ontologic pe sectanți de bandiți, este soarta, nedreptatea care pecetluiește și damnează.

Tocmai această legătură obscură între lumea Raiului și cea a Iadului, tăinuită ca un intimissim secret de familie, îl face pe narator să descopere lumea bandiților, la vârsta aurorală a primelor mirări. Un unchi fabulos, mare tartor printre bandiți, îi servește drept gazdă, tovarăș de joacă și, peste ani, mentor și maestru. Cele mai multe revelații sunt exprimate de numitul Profesor într-un stil sfătos, când amenințător, când hâtru, combinând canoanele biblice cu legile nescrise ale bandiților, feneaua (jargonul lor secret) cu neologismele, într-o moldovlahă savuroasă cu intarsii de rusă și idiș.

Interviurile informale luate Profesorului și altor personaje-cheie de teapa sa generează un amplu compendiu eseistic despre lumea interlopă, cu toate secretele ei istorico-mitice, cu toate fațetele și avatarurile ei.

Meritul antropologic al Bandiților lui Ernu este acela de a ne desluși, de a ne da în vileag structurile profunde, schema de funcționare universală, așa-zisa „gândire sălbatică” a criminalității. E o carte care dezvăluie, dar nicidecum nu dezvrăjește, tot ceea ce ne atrage și ne farmecă în literatura și filmografia cu mafioți, pirați, haiduci, desperados etc., toate resorturile și mecanismele care animă și mențin vie în imaginarul nostru, al fraierilor, emisfera sumbră și tainic geamănă lumii noastre. Un fel de „Take a look on the wild side” estic, cu epicentrul în legendara Odessă.

Vasile Ernu

Vasile Ernu și cărțile lui – foto Ema Cojocaru pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor

Hoți, borfași, hoți de buzunare, traficanți, prostituate, cerșetori, asasini, escroci financiari etc. – fiecare branșă are partea ei de explicații pitoresc-legendare. E o lume cu practici și ritualuri crunte și spectaculoase, cărora autorul le dedică pasaje ample sau capitole întregi: arta tatuajului, băutul ceaiului (celebrul cifir fierbinte și super concentrat), dresajul vietăților (inclusiv insecte și păsări), muzica (așa-zisul șanson), judecata, pedepsirea prin mutilare și/sau tortură, cultura carcerală etc.

Lumea celor fără-de-lege are legile ei imuabile, mai rezistente sub vremi decît codexurile orînduirilor oficiale. Are o organizare strict respectată, pe caste. Are o etică a sa, o axiologie și un sistem de credințe. Marea artă a lui Ernu este de a ni le etala și explicita pe îndelete, dar nu teoretizând sec, ci brodînd epic, cu vervă de povestitor. Umorul alternează cu duioșia, revolta trece în compasiune, notația reportericească în flux al memoriei, adeseori fabulatoriu. Istoria însăși a bandiților e o acumulare de legende hiperbolizate, de povești care ating – și uneori depășesc – inimaginabilul, neverosimilul, magia. O lume a fraudei și a iluziei, care – culmea – se vădește mai autentică, mai coerentă moral și mai demnă de încredere decât civilizația conformist-burgheză, cea subminată de ipocrizii și vanități.

Nu lipsește evocarea unor escrocherii de pomină, precum cea a mercurului roșu (un fel de Caritas la scara ex-Sovietelor), pe care naratorul o asociază subiectiv cu iluziile juvenile din epoca post-perestroika, reprezentată de figura rebelului fără cauză Viktor Țoi, rockerul de la Kino.

Ce fel de fusion al disciplinelor scrisului comite Ernu de data asta? Ce genuri mai mixează, sub pelerina autoficțiunii? Antropologie a lumii interlope, arheologie a moravurilor, reportaj social, roman picaresc, thriller criminal? Să-i lăsăm pe cei mai pricepuți să dea verdictul. Cronica de față se mărginește să releve faptul că Vasile Ernu este printre puținii autori români care, în mod dedicat și programatic, abordează o literatură a valorilor (opozabilă canonului actual, cel al literaturii-loisir, subjugată esteticului, vehiculând ideile puține, diluate și previzibile ale unei culturi calofile și opace). Ernu practică un gen care s-ar putea numi, ca pe vremea iluminiștilor, scrieri morale (ceea ce Voltaire numea contes philosophiques). Este o revendicare a mizei morale pe care literatura română a ultimelor decenii a pierdut-o.

Cu încă o ispravă literară de răsunet, Vasile Ernu își confirmă figura de „mare combinator”, de maestru traficant al ideilor. Și, la fel ca toți traficanții, marea lui izbândă este aceea de a crea breșe, scurtături, căi de legătură între oameni, altminteri enclavizați și despărțiți, legați doar raional de un unic centru hegemonic. După cum scrie la carte:

„[…] Îi rog pe cei care-mi citesc predici despre societatea deschisă să ținem cu toții un minut de reculegere în numele celor care au stat la baza acestei societăți, părinții ei întemeietori: contrabandiștii, țiganii și emigranții. Ei sunt cei care, în lupta lor pentru deschidere, s-au sacrificat pentru ca noi să cunoaștem o lume ceva mai bună. Mulțumesc!”.

bookaholic-sustinut-de-carturesti-stripe-01

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *