De când am terminat de citit romanul Emoţia de Mirela Stănciulescu, mă tot întreb de ce a ales editura Humanitas să-l publice şi de ce l-au pus criticii Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea Enache pe lista finală pentru premiul Augustin Frăţilă. Pentru că pare catapultat direct din interbelic? Pentru că e „frumos scris” (cu preţiozităţi adică şi fără înjurături)? Pentru că e „feminin” (aşa cum înţeleg ei „femininul”, probabil) şi nu deranjează pe nimeni?
Pariez pe asta din urmă. Pariez că a fost validat şi ales pentru că nu prezintă niciun pericol pentru establishment, pentru că validează toate ideile establishmentului despre adolescenţă, femei şi literatură scrisă de femei.
Pentru că nu tulbură pe nimeni, cu toate că e prezentat ca având o temă care ne-ar putea interesa pe toţi şi care ne-ar putea face să ne gândim la cum trăim: cum a evoluat Clara dintr-o adolescentă care se credea specială, într-o femeie goală pe dinăuntru. Textul propriu-zis nu oferă însă nimic viabil despre această temă, în afara clişeelor şi a lipsei complete de legătură cu realitatea.
*
În prima parte a cărţii citim jurnalul Clarei, o adolescentă de 17 ani care se crede foarte specială, dar foarte, foarte specială. Pentru adolescenta asta, toţi ceilalţi oameni sunt vulgari şi proşti.
Mă întreb de ce nu pot fi simplă ca oamenii obişnuiţi. Sau chiar simplă precum seminţozaurii care reazemă gardurile străzilor, devorând fără încetare seminţe şi scupând nepăsători cojile pe jos. De ce gândesc mereu?
Deşi se crede specială şi scrie ca în citatul de mai sus, adolescenta asta nu iese cu absolut nimic din tiparul în care sunt crescute multe femei din România:
-
Nu are absolut nicio legătură cu realitatea. Vede inorogi şi alţi cai verzi pe pereţi. Ca multe alte femei tinere, evadează, pentru că i se pare că totul în jur este urât. Deşi acţiunea se petrece în România lui 1975, nu primim niciun detaliu legat de asta. Mi s-a părut că asemenea detalii sunt evitate cu bună-ştiinţă.
-
E complet lipsită de empatie şi nu dă doi bani pe nimeni din jurul ei. Colegele sunt toate proaste şi vulgare pentru că vorbesc despre pantofi şi alte fleacuri. În timp ce ea e specială şi vrea să se facă scriitoare, deşi nu ştie despre ce să scrie.
-
Nu-şi poate defini identitatea decât prin raportarea la un bărbat. La început, e vorba despre un prieten imaginar, Edo. Apoi despre unul real – Eduard (ce coincidenţă), care o să fie primul ei partener sexual. Pardon, primul „cu care va face dragoste” (poate de asta spune criticul Alex Ştefănescu pe coperta patru că e un roman „cum nu prea se mai scrie azi”. Chiar nu prea se mai scrie şi nu prea se mai vorbeşte ca în romanul ăsta azi. Norocul nostru!!) Acest Eduard este un tânăr enigmatic şi cuceritor, care se dovedeşte însă a fi un superficial şi un meschin.
- Nu recunoaşte şi nu sancţionează abuzul. „A fost primul meu sărut voluntar.”spune ea la un moment dat. Asta e una dintre propoziţiile alea aparent inofensive, care au o tradiţie întreagă în spate şi la care nimeni nu se gândeşte vreodată. Cum adică primul sărut voluntar? Adică a mai sărutat pe cineva înainte fără să vrea? Săruturi „furate” cum se zice? Alea care merg mână în mână cu credinţa că femeile când spun „nu”, de fapt spun „da”? Într-o lume normală n-ar trebui să existe diferenţă între „primul meu sărut” şi „primul meu sărut voluntar”. Iar dacă există, ar fi bine să ne intereseze diferenţa asta. Ar trebui să putem recunoaşte abuzul.
- Nu ştie nimic despre ce înseamnă să fii femeie, despre ce presupune o viaţă de femeie. Când se gândeşte la viitorul ei, adolescenta îşi înşiră opţiunile: scriitoare celebră şi neobişnuită (niciodată nu explică în ce constă neobişnuinţa asta), femeie singură şi acră, gospodină anostă cu o droaie de copii. Nici prin cap nu-i trece că ar putea fi toate astea la un loc, pentru că ăsta e mecanismul şi menghina perversă a lumii în care trăim. Dar ea nu ştie pe ce lume trăieşte.
- Îşi urăşte corpul. „Uneori simt că mă urăsc. În general mă urăsc. Trupul meu e groaznic, îl urăsc, îmi urăsc chipul…” etc. (E o problemă gravă, reală, importantă, pe care scriitoarea Mirela Stănciulescu n-o explorează deloc. Aşa cum nu explorează nici tema divorţului părinţilor ca posibilă traumă pentru adolescenţi şi nici alte asemenea fleacuri.)
Clara nu e deci absolut deloc specială. E o adolescentă ca foarte multe altele. Dar să vedem ce i se întâmplă. Părinţii Clarei se despart când ea împlineşte 18 ani. În plus, Eduard e un dobitoc superficial şi cu toate că s-a prins şi el ce specială e Clara, de fapt nu o iubeşte cu adevărat. O iubeşte pe alta, mai frumoasă, cu dinţii mai albi. În plus, profa de română îi spune Clarei că nu are niciun talent literar, deşi tocmai câştigase o menţiune la olimpiada de română cu o compunere despre mare.
Peste 20 de ani, în 1995 deci, Clara a devenit doamna Ionescu. Este căsătorită cu domnul Ionescu, care o întreţine. Problema nu este însă asta, relaţia ei cu bărbatul care o întreţine, nu asta o interesează pe scriitoare. Problema este că protagonista şi-a uitat adolescenţa – visele etc.
Dacă citeşti cu atenţie, însă, te prinzi că de fapt Clara n-a uitat nimic. Că e exact la fel ca în adolescenţă, poate cu o mică excepţie.
Trăieşte în continuare pe altă lume. În Bucureştiul lui 1995, Clara locuieşte într-un apartament deosebit, cu o „mobilă nouă care o delecta irezistibil”, îi plac mult împrejurimile, „hotelul cochet din josul bulevardului, în care descoperise piscina îmbietor de rotundă, micile magazine de pe bulevard şi chiar noul supermarket care se deschisese cam odată cu mutarea lor în cartier”. Repet, suntem în Bucureştiul lui 1995, ăla sărac şi murdar, cu buticuri şi câini. Şi ea vede numai chestii cochete.
Nici cu empatia nu s-a întâlnit. Dimpotrivă, totul îi pute mai rău ca înainte. Cutare e vulgară pentru că e grasă şi se îmbracă în culori ţipătoare, cutare e hidos pentru că miroase a vin etc. La un moment dat, când se duce ea cu avionul la Cluj să-şi viziteze o fostă colegă de liceu, i se întâmplă următoarea nenorocire:
Chiar atunci se deschise o uşă a avionului şi în spaţiul îngust dintre scaune se înşirui un grup zgomotos de persoane negricioase care părea să nu se mai termine. Unde or intra cu toţii? Se întrebă ea speriată (…)Totuşi, în mod miraculos, grupul dispăru undeva, spre fundul avionului, lăsând în urmă miasme inconfundabile. Clara desfăcu un şerveţel umed parfumat şi se şterse meticulos la nas, pe obraji şi pe mâini.
Deci, cum spuneam, douăzeci de ani de ani mai târziu, protagonista a rămas la fel de mărginită, limitată, ignorantă, snoabă şi oarbă, e tot atât de lipsită de empatie sau omenie. Nu-i pasă de nimeni altcineva, în afară de nasul ei fin. Atât în adolescenţă, cât şi la maturitate, Clara e o nesuferită.
Şi atunci unde e schimbarea? Unde e metamorfoza kafkiană despre care ne vorbea criticul Alex Ştefănescu pe coperta patru? Nu e. Singura schimbare notabilă e aceea că acum Clara îşi acceptă corpul, având grijă să le judece pe femeile din jurul ei care sunt toate grase şi hidoase.
*
Problema nu e doar că nu avem de-a face cu o schimbare în sensul celei implicate de scriitoare, ci mai ales că scriitoarea ar vrea ca noi să-i iubim personajul aşa cum îl iubeşte ea. Niciodată nu se distanţează Mirela Stănciulescu de personajul Clara Martin, nici atunci când despre ea ne vorbeşte meschinul Eduard – cum spuneam, cu toată superficialitatea lui, omul îşi dă seama ce specială e Clara, şi nici în partea a treia a cărţii, unde e vorba despre Clara la maturitate.
Străduindu-se chipurile să ne arate ce mult diferă Clara cea matură de adolescenta de pe vremuri, scriitoarea n-o critică de fapt niciodată, nu e niciodată ironică la adresa ei. Nu ne arată niciodată cum e posibil ca cineva să fie atât de mărginit ca protagonista ei, nici măcar nu o compătimeşte în vreun fel, pentru că toate adolescentele şi femeile care seamănă cu Clara chiar sunt victime. Nişte victime care îşi însuşesc din zbor nonvalorile mediului în care au crescut şi ajută cu multă forţă la propagarea lor (misoginie, rasism etc.)
*
Într-un fel, Emoţia spune şi ceva foarte important – iată cum trebuie să scrie o scriitoare ca să fie publicată la Humanitas în România lui 2012: naiv, preţios, artificial. Complet rupt de realitate. Complet neprovocator. Ca să fie publicată, validată, lăudată de critici, ea trebuie să fie, cum să spun, cât mai asemănătoare unui scriitor (bărbat) interbelic.
Oare când o să scăpăm de acest interbelic? Oare o să dăm vreodată cu el pe geam? Când o să ne prindem ce a însemnat de-adevăratelea acel interbelic românesc?
O să ne prindem oare că trăim şi acum, aşa cum se trăia atunci, într-o lume sălbatică şi a dracului de crudă, care se ascunde în spatele preferinţei pentru „etichetă”, „maniere” şi „cultură”? De ce să dăm doi lei pe etichetă şi maniere, dacă nici măcar nu ştim să recunoaştem şi să demascăm un abuz? De ce să ne pese de „cultura înaltă”, când vârfurile ei legitimează discriminarea şi lipsa omeniei şi a empatiei, şi uneori, aşa ca în interbelic, genocidul?
Sper să putem, în viitorul apropiat, să ne mai concentrăm şi pe ce trăim, să scriem şi să citim despre noi, despre vieţile şi probleme noastre adevărate, despre căcaturile de zi cu zi cu care trebuie să ne confruntăm. Să citim şi să scriem chestii care să ne inspire şi care să-i inspire pe alţii, care să ne facă mai liberi şi mai împliniţi.
Poate că dacă am fi mai mulţi cei care gândim şi care ne dorim aceste lucruri, s-ar mai trezi şi establishmentul şi ar începe să ne dea ce ne dorim. Că doar aşa funcţionează piaţa – unde-i cerere, e şi ofertă, nu?