Am tot văzut zilele astea postări și anunțuri legate de cea mai lungă zi a anului (21 iunie). Pe Wikipedia zice: „În 21 (respectiv 20) iunie, în emisfera nordică soarele ajunge în zenit și nu mai apune la cercul polar. Această zi marchează solstițiu de vară în emisfera nordică și solstițiu de iarnă în emisfera sudică. Este ziua anului cu lumina zilei cea mai lungă în emisfera nordică, și cea mai scurtă în emisfera sudică”. Cu alte cuvinte, nu avem mai multe ore la dispoziție în ziua asta, ci mai multă lumină.
Mi s-a părut amuzantă, însă, ideea asta de a sărbători, sau măcar de a marca cumva, faptul că e o zi în care am avea ceva mai mult timp la dispoziție. Iar eu când aud expresii de gen „timp liber”, „mai mult timp”, „cea mai lungă zi”, mă gândesc automat că am mai mult timp pentru citit și, așadar, aș putea să mă apuc de una dintre „cărămizile” din bibliotecă. Le știți cu toții: cărțile alea mari care par interesante, te codești de zece ori dacă să le iei sau nu, le cumperi și apoi te uiți cu jind la ele, gândindu-te că vei găsi cândva timp suficient să te încumeți să le citești. În general, sunt cărți pe care le asociem vacanțelor de vară când stai la plajă sau celor de iarnă, când stăm înfofoliți la căldură și cu un ceai aburind alături. Sunt prea grele să le iei după tine în fiecare zi în metrou și nu poți să le „lungești” prea mult pentru că riști să uiți personaje, întâmplări sau alte detalii importante. Așa că e clar: pentru „cărămizile” din bibliotecă ai nevoie de un timp special, numai al lor.
M-am uitat în bibliotecă să văd cam câte astfel de „cărămizi” am și concluzia a fost evidentă: prea multe (mai ales necitite). Nu le-am mai pus la socoteală pe cele digitale, pe care le-am luat gândindu-mă că fi mai ușor să le citesc pe tabletă (not) și că așa mai câștig puțin spațiu în bibliotecă (asta, da).
Amprenta omului, Sebastian Faulks (832 p.)
Wolf Hall, Hilary Mantel (736 p.)
Cartea pierdută a vrăjitoarelor, Deborah Harkness (656 p.)
Detectivii sălbatici, Roberto Bolaño (768 p.)
Zei americani, Neil Gaiman (666 p.)
Stâlpii pământului, Ken Follett (1056 p.)
Binevoitoarele, Jonathan Littell (960 p.)
Orașul bântuit, Stephen King (1200 p.)
Cronicile vulpii, Paul Slayer Grigoriu (776 p.)
Ultimul imperiu, Brandon Sanderson (816 p.)
Harta cerului, Félix J. Palma (724 p.)
Harta timpului, Félix J. Palma (704 p.)
Sânge de cerneală, Cornelia Funke (638)
Inimă de cerneală, Cornelia Funke (491 p.)
Carnetul auriu, Doris Lessing (776 p.)
Copiii din miez de noapte, Salman Rushdie (648 p.)
Privește, înger, către casă, Thomas Wolfe (704 p.)
Dintre toate am citit doar Binevoitoarele, de Jonathan Littell (chiar într-o vacanță de Crăciun). Restul își așteaptă răbdătoare rândul. Întâmplător, fără să mă gândesc neapărat la „ziua cea mai lungă”, pentru week-endul ăsta am ales chiar o astfel de carte foarte mare, abia apărută: Cronicile vulpii: Amintiri din liceul anilor ’90, de Paul Slayer Grigoriu. Având în vedere că pe 21 iunie s-au anunțat ploi cât e ziua de lungă, tind să cred că a fost o alegere inspirată. Mai ales că m-a și prins.
Aveți și voi astfel de „cărămizi” în bibliotecă pentru care așteptați „cea mai lungă zi din an” ca să le începeți?