Literatura Young-Adult este o sursă continuă de uimire pentru mine. Nu încetează să mă uimească problemele tinerilor din ziua de azi și maturitatea lor. E greu de spus, deocamdată, care sunt efectele acestei maturizări accelerate: începem, oare, să ne schimbăm și noi cu o viteză apropiată de cea a produselor tehnologice? E mai bine ca adolescenții să se confrunte din timp cu probleme majore precum depresia, moartea, boala, adaptarea, vina? O să-i facă asta să fie niște adulți mai responsabili și mai pregătiți pentru a înfrunta „greutățile vieții”? Sau o să-i facă mai blazați înainte de vreme?
Unul dintre cele mai cunoscute romane din acest gen este, probabil, Sub aceeași stea, de John Green. Cel mai cunoscut (și datorită filmului) și cel mai dificil, totodată. Însă dacă treci de șocul provocat de roman (nu-i ușor, eu am plâns și când am citit cartea și când am văzut filmul, și mi se întâmplă rar) și mai citești și alte romane YA, descoperi că moartea nu este decât una dintre problematicile „grele” abordate de cărțile pentru tineri de azi.
Succesul de care se bucură aceste cărți printre adolescenți pare un indiciu destul de clar al faptului că problemele personajelor sunt, într-o anumită măsură, și ale lor. Părerea mea este că adulții nu trebuie nici să le disprețuiască, nici să le ocolească, ci să le citească și ei, în încercarea de a înțelege mai bine generațiile mai tinere. Îndemnul meu se referă la toți adulții, dar, mai ales, la părinți și profesori. Cred că schimbul de cărți preferate între generații ar fi o metodă bună pentru a mai micșora distanțele măsurate în ani (tot mai puțini, de a o generație la alta și, totodată, cu diferențe de mentalitate din ce în ce mai accentuate) și de a construi o punte de comunicare.
Am ales să prezint cinci astfel de romane care mi s-au părut interesante prin problematică și scrise destul de bine.
Prezentând periplul aproape absurd al unui adolescent cu sindromul Asperger plecat în căutarea mamei sale, după despărțirea părinților săi, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, de Mark Haddon, este o carte nu atât despre sindromul Asperger sau adolescență, cât despre cât de nefericiți sunt oamenii maturi și de cât de falsă e lumea pe care și-o construiesc în jurul lor, despre cât de fragile sunt zidurile cu care se înconjoară și de lipsite de consistență.
Romanul abordează probleme care merg de la cât de haotică și de neînțeles poate fi această lume modernă pe care ne-am construit-o (privită cu un ochi străin, pare o lume complet artificială, cu reguli ce par complet de neînțeles, dar care, paradoxal, sunt gândite să facă viața cât mai simplă), până la problematici ridicate de fracturarea tot mai vizibilă a familiilor moderne, părinți care se trezesc în căsnicii care nu-i fac fericiți și copii debusolați de alegerile impulsive ale adulților.
Nevoia de certitudini a copiilor și a părinților deopotrivă ne transformă pe toți în niște copii speriați de responsabilitatea pe care o presupune viața în sine și incapabili să înțelegem lumea care ne înconjoară.
O poveste despre (ne)adaptare, despre bullying în liceele contemporane, despre ordinar și extraordinar, scrisă într-un stil lejer și amuzant, dar fără a fi lipsit de profunzime.
Liceul dintr-un orășel de provincie din deșertul american, construit artificial în jurul unei fabrici, este complet dat peste cap de „aterizarea” unei Copile-Stea (ea insistă că e chiar numele ei) care nu face nimic ca să urmeze cutumele nescrise, dar bine stabilite, ale micii comunități de liceeni. Se îmbracă în cele mai ciudate rochii, pline de flori și lungi până în pământ, găsite parcă în garderoba unui teatru, cântă la ukulele, cară după ea în geantă un șobolan (Scorțișoară) drept animal de companie și, înainte de a începe ora, își pune pe bancă o față de masă și o vază mică cu flori. Inițial stupefiați, apoi cuceriți, rând pe rând liceeni se întorc împotriva straniei apariții pe care nu reușesc, cu nici un chip s-o înțeleagă.
Problematicile ridicate de roman privesc atât nevoia noastră de a ne găsi locul într-un grup, de a urma turma, de a fi asemenea celorlalți pentru a ne trezi singuri, cât și nevoia de a fi diferiți, de a fi excepționali, de a fi noi înșine, dincolo de norme și limitări. Ce e mai important: să faci parte dintr-o colectivitate care te definește sau să fii tu însuți, în ciuda tuturor neajunsurilor?
Unul dintre cele mai surprinzătoare romane YA pe care le-am citit, a fost Mincinoșii, de E. Lockhart: un roman construit din clișee pe care ai impresia că le recunoști și le decodezi, dar care, pas cu pas, te induc în eroare, iar la final îți dai seama că ai urmat numai piste false. Mie-mi plac scriitorii care știu să mă păcălească și care, deși mă induc voit în eroare, nu lasă urme ale „păcălelii” lor. Și cam asta face E. Lockhart în roman: pur și simplu te trage pe sfoară meșteșugit.
O familie americană tradițională ce-și petrece vacanțele pe o insulă particulară din New England, într-un decor demn de cele mai mari clișee hollywoodiene, o naratoare chinuită de cumplite migrene a căror cauză nu o înțelege, amintiri din veri idilice și lipsite de griji și un secret pe care toată lumea încearcă să-l ascundă de ea. Dincolo de clișee și de vise despre copilăria perfectă se desfășoară o dramă ascunsă pe care n-ai fi ghicit-o: o poveste despre vină și imposibilitatea de a-ți asuma o vină prea mare, despre consecințele tragice ale unor jocuri nevinovate, despre dezamăgirile ascunse în spatele unui tablou perfect de familie.
E o perpetuă oscilare între aparență și esență în roman, între ce e adevărat și ce e imaginat, totul se petrece la granița dintre real și iluzie și, la un nivel secund, te face să-ți pui întrebări destul de profunde: Cât de mult ne mințim unii pe alții și chiar pe noi înșine? Cât de mult adevăr este în ceea ce știm despre ceilalți și, mai ales, cât de mult adevăr este în ceea ce știm despre noi?
Pornind de la o experiență autobiografică a autorului, O poveste haioasă, de Ned Vizzini prezintă o săptămână din viața unui licean din New York, aflat de mult timp în luptă cu propria depresie și ajuns, în cele din urmă, la secția de psihiatrie a unui spital. Întâmplarea face ca secția pentru copii să fie închisă pentru reparații, așa că este repartizat în sectorul adulților bolnavi psihic, unii dintre ei de mulți ani de zile. Deși părea înfricoșătoare, experiența se dovedește a fi benefică pentru Craig, protagonistul cărții. Alături de personalul de specialitate și de adunătura pestriță de pacienți el reușește atât să conștientizeze problemele pe care le avea, cât și să le accepte, ca prim pas în vindecarea sa.
Prin problematicile deschise romanul poate părea de-a dreptul incredibil: copii americani care iau medicamente anti-depresive ca pe bomboane sau vitamine, o dezorientare tot mai accentuată în rândul tinerilor în ceea ce privește rostul vieții sau dificultatea de a deveni cineva într-o lume în care toți par a excela într-un domeniu sau altul, marketingul tot mai agresiv al marilor companii care încearcă să te convingă că nu poți fi fericit în absența unui anumit produs pe care trebuie neapărat să-l ai, viteza tot mai mare cu care se schimbă lumea (de la tehnologii noi la mentalități tot mai diferite între generații), maturizarea tot mai accentuată și mai timpurie a copiilor.
Un foarte frumos roman despre funcția terapeutică a literaturii: un internat pentru adolescenți „fragili din punct de vedere emoțional și deosebit de inteligenți”, o clasă specială cu numai cinci elevi și o profesoară neobișnuită care are curajul de a studia cu cinci adolescenți depresivi Clopotul de sticlă al Sylviei Plath. Singurul reproș pe care am a i-l aduce lui Meg Wolitzer este felul nereușit în care a încercat să păcălească cititorul: ce i-a reușit lui E. Lockhart în Mincinoșii, nu i-a ieșit ei aici și, la final, ai impresia că scriitoarea a ascuns de la bun început bucăți importante din puzzle pentru a-l face mai dificil. Păcăleala e reușită când construcția e dificilă, nu când ascunzi piese. Dincolo de asta, însă, romanul e o încântare.
Problematica se referă la felul în care adolescenții reușesc să se confrunte cu depresia survenită în urma unor întâmplări traumatizante: un accident, pierderea unei persoane dragi sau suferința din dragoste. În timp ce încearcă să-și depășească propriile suferințe, cei cinci încearcă să facă același lucru și prin studierea romanului Sylviei Plath. Însă, în loc să prezinte mai mult din orele de literatură în care se analiza romanul și felul în care acestea îi ajutau, scriitoarea se axează pe descrierea unei lumi aproape fantastice, Belzhar, specifică fiecăruia dintre ei. Chiar și așa, mesajul cărții este foarte puternic și convingător.
Cartea se citește ușor, e bine scrisă, cu un stil descriptiv foarte reușit, cinematic aproape, cu problematici interesante și cu o frumoasă și optimistă privire asupra literaturii și cu un foarte necesar și binevenit semnal de alarmă în privința depresiei și a consecințelor sale fatale. Mi-a plăcut foarte mult, în ciuda minusurilor de care vorbeam mai sus.