De-o parte și de alta a peretelui: „Memoriile unei supraviețuitoare”, de Doris Lessing

De la fereastra unui apartament „ordonat și confortabil” – din partea de nord a unui oraș englezesc, pe vremuri elegant și civilizat, acum ajuns o epavă – o femeie privește cum se destramă lumea. Martor tăcut al dezastrului umanității, ea își ia rolul de povestitor, înregistrând cu maximă luciditate detalii din marele tablou apocaliptic.

E singură, nu are prieteni și nici familie, e înconjurată de obiecte puține, fumează și privește neîncetat pe fereastră, în lumini palide de zi sau de noapte, și trăiește experiențe transcedentale.

Cam asta se petrece, pe scurt, în Memoriile unei supraviețuitoare, o carte surprinzătoare în care Doris Lessing imaginează un viitor alarmant cu oamenii care, în lipsa oricărei reguli sociale și morale, fac orice pentru a supraviețui, și conturează o altă dimensiune în care există urmele unei vieți plină de promisiuni și la care, inițial, are acces doar povestitoarea.

(Nu e singura carte science fiction pe care câștigătoarea Nobelului a scris-o, seria de romane Canopus in Argos: Archives fiind unul dintre exemple.)

În realitatea imediată, femeia ajunge să aibă un companion, o adolescentă pe nume Emily, pe care tatăl ei o lasă în fața ușii ca pe un pachet, spunându-i că e responsabilitatea ei s-o crească. În cealaltă realitate, care pare la fel de palpabilă ca aceasta și destul de asemănătoare cu ea, plonjează singură, experimentând stări și senzații noi, trăind doruri nebănuite și simțind promisiunea unei lumi mai bune.

„Nu am intrat, ci am stat acolo pe marginea dintre cele două lumi: apartamentul meu familiar și aceste încăperi care așteptaseră în liniște în tot acest răstimp. Am stat și am privit, hrănindu-mă cu ochii. Am simțit cea mai arzătoare speranță, un dor: acest loc găzduia lucrul de care aveam eu nevoie, ceva ce știam că se află acolo, ce așteptam de o viață întreagă….o, da, ceva ce așteptasem toată viața”.

„…mă simțeam de parcă centrul de gravitație al vieții mele se mișcase, echilibrul se schimbase undeva, iar eu începusem să cred – într-un mod neplăcut însă – că ceea ce se petrecea dincolo de perete ar fi putut fi la fel de important ca viața mea obișnuită din apartamentul acela ordonat și confortabil, chiar dacă sărăcăcios”.

Grație acestei capacități de a atinge altă dimensiune, femeia pare a fi singurul om din acea lume prăbușită care nu cunoaște spaima totală. Toți ceilalți, care sunt într-o permanentă căutare de lucruri mai bune, de liniște și stabilitate, de hrană și apă, trăiesc fiecare clipă cu deznădejde și frici de tot felul. Femeia are această alternativă care o ajută să vadă altfel lumea în destrămare și să spere totodată că va fi bine.

În proximitatea ei se petrec tot felul de lucruri stranii: tinerii trăiesc pe străzi, constituți în hoarde conduse de câte o căpetenie, copiii hălăduiesc în spațiile de sub pământ, gata oricând să ucidă dintr-un singur impuls sau toană; autoritățile le sunt tuturor împotrivă și nu aliați; animalele trăiesc în blocuri și hoteluri precum oamenii.

„Unii tineri din blocurile noastre începură să-și piardă vremea pe trotuarul și maidanul de vizavi, sub copacii pârliți. Acești tineri împărtășeau Gloria și Aventura pierdute: amintirile despre vremea când triburi migratoare aprinseră focuri și se ospătaseră acolo”.

Reperul acestei ciudate lumi devine Emily – o frumușică „cu ochi căprui, precauți și perspicace”, „mâini frumos conturate, arămii de la soare și plesnind de sănătate” – care ajunge să trăiască în miezul problemelor străzii, integrându-se în grupuri, îndrăgostindu-se chiar, organizând ierarhii etc., dar revenind de câte ori are nevoie la cuibul acela cald și sigur în care a primit-o femeia. Dar Emily devine, în același timp, și reper al vechii lumi orânduită după legi și precepte morale, guvernată de iubire și prietenie, de credință și loialitate.

Îndrăgostindu-se de Gerald, un tânăr conducător de hoardă, atașându-se de o fată pe nume Jude și chiar de femeia care o ocrotește (deși nu prea o arată), Emily e printre puținii care mai păstrează astfel de valori. Și totuși, cea mai mare lecție de iubire, devotament, loialitate e dată de câinele fetei, Hugo – „un animal urât”, galben, „cu blana aspră și zburlită”, cu „ochi și mustăți de pisică și o coadă lungă ca un bici” – care așteaptă nerăbdător fiecare revenire a fetei, care suferă cumplit atunci când ea îl uită, care se bucură enorm atunci când îl alintă, care își ocrotește stăpâna atunci când e nevoie.

„Hugo, această creatură cârpăcită, era în relația sa cu Emily la fel de gingaș ca un iubit credincios care se mulțumește cu foarte puțin, cu condiția să nu fie alungat de lângă persona preaiubită. Aștepta. La fel ca mine, Privea, așa cum făceam și eu”.

Sunt multe situații emoționante descrise de Lessing privind această relație om-animal care în acel context de „feudalism mai elegant”, de prezent „uluitor și iluzoriu” par mici străluciri într-o mare de noroi.

„Eu și Hugo stăteam unul lângă altul, privind-o. Aveam mâna pe gâtul animalului și puteam să simt fiorii neliniștii lui transmițându-se mâinii mele dinspre inima lui plină de temeri”.

„Ne împărțim viața emoțională cu animalele; ne flatăm că că emoțiile umane sunt mult mai complicate decât ale lor. Poate că singura emoție pe care nu o cunoaște o pisică sau un câine este iubirea romantică”.

În lumea aceea sumbră în care culorile nu prea mai există, ci doar luciri reci de soare, lună sau lampă, singurele urme de cromatică sunt galbenul animalului urât, roșul sângelui și albul murdar al zăpezii. Culoarea persistă, în schimb, în cealaltă lume, unde femeia pășește din când în când fără să-și dea seama, doar trecând prin peretele camerei ei sau prin paravane „de frunze, flori, pomi înfloriți, esența unui ținut împădurit adus la viață în modelul șters al tapetului”. 

Acolo, ca și aici, femeia este observator. Cadre, scene – din unele deducem că e vorba de Emily pe când era mica, în sânul unei familii nu tocmai iubitoare -, peisaje ce prind viața instantaneu, ca apoi să pălească, figuri umane hiperbolizate, prezențe abia ghicite.

„Colindând cameră după cameră, care erau toate deschise spre frunze și cer, pardosite cu iarba și florile neotrăvite ale vechii lumi, am văzut cât de întins era acest loc, fără margini la care să pot ajunge, mult mai mare decât înțelesesem vreodată”.

Peretele, scorojit sau îmbăcat în frunze, proaspăt vopsit sau tapetat, devine locul prin care, la finalul cărții, femeia, Emily, Hugo, Gerald, copiii criminali trec dincolo. Ei sunt singurii privilegiați care scapă de apocalipsă pășind într-o lume salvatoare? Un observator, doi păstrători de valori umane, copiii, animalul devotat? Un ou negru uriaș din fier negru găurit – poate simbol al renașterii, al unei noi șanse – se sparge arătându-le lumea în care urmau să intre.

„… lumea aceea, care se prezenta într-o mie de străfulgerări, un talmeș-balmeș de mici scene, fațete ale altui tablou, toate efemere, se retrăgea pe când noi pășeam în ea, se rula singură ca un covor, dispărea, micșorându-se și plecând – toată, copaci și pâraie, iarbă, camera și oameni”.

Un tablou cu multe fațete este și această mărturie pe care supraviețuitoarea, martora unor realități halucinante, a scris-o, fără doar și poate, din spațiul acela în care pășea din timp în timp adulmecând promisiunile unei lumi mai bune.

Un tablou în care întrevezi multe scene din societatea noastră, multe cadre din propriile noastre imagerii. Un tablou care te face să cauți, cu degetele, peretele salvator.

surse foto: thebeautifulstillness.net, newstatesman.com, thetimes.co.uk, newyorker.com, blog.wordnik.com