Prima carte pe care am citit-o vreodată de la cap la coadă a fost Legendele Olimpului. Era ediția veche, aia cu coperți maro, multe note de subsol și fotografii cu statui și ruine. Era o carte mare, care i-ar fi speriat pe mulți din colegii mei, însă mie mi-a plăcut tocmai asta, că era mare și veche și mirosea a carte pe care o citiseră mulți înaintea mea.
Și nu era a mea.
Sincer, nu-mi amintesc nici până azi dacă am dat-o înapoi sau nu. Dar știu că o mare parte din cultura mea literară e întemeiată pe cărți care nu mi-au aparținut niciodată. Ca niște necunoscuți cu care te împrietenești în tren, așa, accidental.
Când mi-am dat seama că îmi place science-fiction-ul, un unchi mi-a ales din biblioteca lui o sacoșă întreagă de cărți. Pe măsură ce le terminam, pe unele le-am dat înapoi, dar pe altele nu. Mai târziu, împrumutam mult de la bibliotecă. Apoi, de la profesoara mea de chitară și de la colegii de clasă – când mă duceam în vizită primul lucru pe care îl făceam era să le studiez biblioteca.
Abia în facultate am început să-mi cumpăr cărți, până atunci biblioteca alor mei și bibliotecile prietenilor și cunoștințelor fuseseră suficiente, și profitasem destul de ele. La fel cum am cerut, am și oferit însă. Azi, în biblioteca mea există un grup ciudat de cărți care nu-mi aparțin, pe care am uitat să le dau înapoi, în timp ce unele din cărțile mele au dispărut în bibliotecile altor oameni. Schimb cinstit, nu?
Femei, de Bukowski, a aparținut unui coleg de cămin. Scrisori catre fiul meu, a lui Liiceanu, cuiva cu care n-am mai vorbit de doi ani. Protector de Larry Niven e a unchiului care m-a inițiat într-ale SF-ului. Lumea Fluviului, a lui Philip Jose Farmer, e a profesoarei de chitara. Copiii Dunei e a unui coleg de generală.
Printre cărțile pe care nu le mai am – Visează androizii oi electrice a lui Philip K. Dick și Nu toată iarba e la fel, de Alain Gavriluțiu.
Iar asta e doar ce-mi amintesc așa, de departe, fără să-mi arunc o privire în bibliotecă, unde sigur mai găsesc unele pe care nu-mi amintesc să le fi cumpărat vreodată, și simt încă lipsa unor cărți care au dispărut prin bibliotecile altora. Am fost mână largă, niciodată n-am spus nu când cineva mi-a cerut o carte și singura pe care nu aș împrumuta-o niciodată e Nebuloasa din Andromeda de Efremov. Din motive sentimentale.
De altfel, nici nu mai țin minte cui am împrumutat cărțile, și chiar dacă aș ști, nu le-aș mai cere înapoi. Schimbul ăsta e o intruziune plăcută uneori – există un colț al bibliotecii tale care știi că aparține altcuiva. În plus, nu țin neapărat să dau la rândul meu înapoi cărțile pe care le-am împrumutat și de care am uitat. Ne-am împrietenit.
Dacă citind textul ăsta ți-ai amintit că una din cărțile tale e la mine, nu-ți face probleme. Am mare grijă de ele 🙂
Voi ce cărți ați uitat să dați înapoi? Și ce cărți vă lipsesc din bibliotecă?