Dacă, așa cum se spune, Împăratul Muștelor descrie cu adevărat ființa umană, we’re doomed. Uitați de filme și cărți ca The Divide, Blindness (făcut după romanul lui Saramago) sau The Road. Dacă e să ne luăm după William Golding, atunci când omul va avea cu adevărat ocazia să se lepede de bruma de civilizație care ne împiedică momentan să ne omorâm unii pe alții cu furci și topoare, o să ne dorim să trăim într-unul din ele.
Împăratul Muştelor, publicat în 1954 – a fost primul roman al lui Golding – pornește de la o premisă simplă (o trăsătură comună a poveștilor post-apocaliptice): de la povestea unui grup de copii care, în urma unui naufragiu, ajunge pe o insulă pustie. Nu ne sunt explicate foarte clar cauzele naufragiului – există doar trimiteri scurte la un „cataclism nuclear”.
În primă instanţă, copiii se decid să se autoorganizeze pe principiul societăţii civilizate din care provin. Ralph, un copil de vârstă mai mare, reuşeşte să se facă ascultat şi respectat folosindu-se de argumente raţionale.
We’ve got to have rules and obey them. After all, we’re not savages.
Ralph este ales democratic de către grup. Ceea ce nu realizează el este faptul că grupul poate fi guvernat mai puțin de rațiune și mai mult de teama faţă de lumea străină în care au ajuns, fără voia lor. Pe parcurs, această teamă se va canaliza în direcţia unei Bestii închipuite, care reprezintă tot ceea ce nu cunosc și un context nou, în care regulile lumii din care provin nu mai au nicio valoare.
Practic, copiii se trezesc deodată într-o lume ale cărei reguli au posibilitatea să le creeze ei înşişi.
Lord Of The Flies, filmul, versiunea din 1963. Îl găsiți în întregime online, aici
Teoria lui Golding este că, odată confruntaţi cu această posibilitate, ei nu vor alege calea raţională, ci pe cea dictată de instincte. Ralph, ajutat de Piggy, un băiat gras, cu ochelari – simboluri ale inteligenţei şi ale lipsei de agresivitate – îi ajută să facă focul, folosindu-se de una din lentilele lui Ralph, și să-şi construiască adăposturi. Îi convinge însă prin asta să îl urmeze în continuare? Nu, copiii devin din ce în ce mai agresivi și trec, încet-încet, în tabăra unui alt copil, un lider care domină prin teamă, Jack.
Kill the pig! Cut his throat! Kill the pig! Bash him in!
Jack are puțin altă perspectivă atunci când vine vorba de asigurarea nevoilor de hrană și securitate. Pe prima o satisface vânând porci, cu o cruzime căreia Ralph i se opune, încurajându-i pe copii că mănânce fructe puţin hrănitoare, dar care nu duc la acte de cruzime. Nici pentru ce-a de-a doua nevoie esenţială Jack nu apelează la raţiune, ci, din nou, la instincte. În loc să ajute la construirea adăposturilor, el își formează o mică armată, pe care o comandă despotic, şi care păzește în mod constant, în ture, întreg grupul. De altfel, deşi focul reprezintă iniţial un mijloc de a obţine şi hrană şi securitate, el este abandonat rapid de Jack, care consideră că sunt mult mai eficiente vânarea animalelor ziua, consumul cărnii nepreparate şi vigilenţa paznicilor.
Moartea lui Simon, unul din copiii care se află inițial în tabăra lui Ralph, este moartea simbolică a raţiunii şi a umanităţii. Din acel moment încolo, copiii abandonează cu totul restricțiile vechii lumi și îmbrățișează noua sălbăticie, libertatea care nu recunoaște altă autoritatea decât pe cea despotică. Asemenea copilului și tatălui din Drumul lui Cormac McCarthy, Ralph și Piggy se confruntă cu nevoia de trasare a unei linii clare între cei buni și cei răi – și, în multe ocazii, eșuează, momentul morții lui Simon fiind una dintre ele.
Lord Of The Flies, versiunea din 1990. Îl găsiți în întregime online aici
Ralph wept for the end of innocence, the darkness of man’s heart, and the fall through the air of the true, wise friend called Piggy.
Mesajul lui Golding este, poate, unul moralist și nu din cale-afară de subtil. Iar finalul, care te forțează, ca cititor, să schimbi perspectiva și să privești din afară tabloul copiilor mici, murdari, jucându-se cu bețe și pietre, reduce totul la nimic mai mult decât un joc oribil pe care niciun adult nu-l va lua în serios – adulții au și ei jocurile lor, până la urmă. Însă Golding e un excelent povestitor – iar Împăratul Muștelor o să-ți vâre teroarea pe sub piele.
O altă trăsătură comunnă a poveștilor post apocaliptice.