Dacă săptămâna trecută făceam o listă a cărților cu ștaif, despre care nu se face să admiți că nu le-ai citit (deși nu le-ai citit, hai, recunoaște), azi facem lista inversă: cărți (de fapt mai degrabă autori) pe care i-a citit toată lumea, dar le e jenă să o recunoască.
Nu, nu o să începem cu Eminescu, nu fiți răi. Domnul Eminescu are rolul său în formarea intelectelor crude, alături de poeziile lui Mihai Creangă și operele literare ale lui Porumbescu. (Chapeau pentru reporterul ăla, are niște nervi de oțel)
O să începem cu domnul și doamna Brown. Hai, un efort de memorie, nu vă prefaceţi. Dan și Sandra, desigur, crème de la crème de la litterature pour les coiffeuses.
Din aceeași categorie (best selling romance/thriller) fac parte, și ei foarte citiți, fiind o literatură ușoară, de consum, distractivă (care te distrage, adică, de la realitate) și nepretențioasă, Barbara Cartland, Danielle Steel, Jackie Collins (pe care o pun în lista asta mai mult din reflex, nu sunt sigură cât de mult succes a avut pe plaiurile noastre) și Sidney Sheldon, de care – recunosc – am citit o carte, stați să verific… pfoai, 7,6 stele pe imdb?
Se numea “Și dacă mâine va veni“. Editura Miron, 600 de pagini, anul apariției 1993. Da, parcă voi ați citit numai Cioran, Eliade și Țuțea in scoala generală.
Dan Brown, după ce a apucat Sfântul Graal de un…icul picior cu ecranizarea romanului Codul lui da Vinci, a devenit pe de o parte ultra citit, pe de o parte ultra hulit.
Cum părerea mea este că trebuie mai întîi să citești ca apoi să poți să hulești și pentru că suntem la confesional aici, recunosc sincer că am mai citit în plus, pe lângă Cod, atât Îngeri și demoni, cât și Fortăreața digitală. Am râs mult la ele. Nu-s comedii.
*
Dacă te scoală cineva din somn în miezul nopții și îți susură la ureche “Ce ai citit de Coelho?”, ce o să răspundă creierul tău adormit și ne-pus în gardă?
Al meu o să zică Veronika se pregatește să moară, 11 minute, Zahir și, desigur, Alchimistul, una dintre cele mai bine vândute cărți din lume (cu 65 mil. exemplare, pe care, apropo, o depășește de departe Dan Brown cu Codul său – 80 mil. exemplare). Nu mi-e rușine să admit că am citit 4 titluri până m-am dumirit că nu-i de mine, mi-e cam rușine în schimb să recunosc că n-aș putea spune ce se întâmplă în nici una dintre ele. Sau poate lipsa asta de adeziune la memorie susține chiar cauza. Coelho e consumat ca apa chioară.
Scriind și amintindu-mi încețoșat de filosofăreala subțire a diverselor personaje coelhiene, nu mă pot abține să remarc în sinea mea că dacă o carte de tipul ăsta, ușurel filosofică și simplist introspectivă e pentru adulți, atunci e catalogată drept literatură de coafeze și gospodine. Dacă o asemenea carte e scrisă pentru copii (cică), devine literatură cult pentru adulți…i cu suflet de copil. Doua exemple, extrem de “hyped”: Micul Prinț și De veghe în lanul de secară. Mai ziceți voi altele.
*
Acum intrăm pe teren minat. Sunt pe punctul de a adăuga pe listă niște nume care nu au ce sta aici dacă le compari cu Coelho sau Mr. & Mrs Brown din perspectiva comercialului, dar pe care mulți îi reneagă. Sunt fie oameni care nu și-au văzut exclusiv de literatură și au intrat în politică, fie oameni care au ajuns pe toate tarabele, câștigând prea multă popularitate, astfel încât snobul literar nu poate fi prins nici mort citindu-i.
Exemplele, pe care le voi comenta foarte puțin, sunt Păunescu, Dinescu și Cărtărescu.
Pe cei doi poeți multă lume i-a citit, și mai multă i-a înjurat. Pe primul, pentru că era în vogă pe vremuri, și, prin asociere cu vechiul sistem, l-au renegat după. Pe al doilea l-au citit pentru că a intrat in forță după și l-au renegat apoi pentru că n-a rămas doar la literatură.
Cărtărescu pică din păcate într-o categorie dificil de pus în insectar. Și el dă din picioare în balta politică, dar nu acesta este motivul pentru care îl includ aici.
Cred că e vorba de sindromul “eu îl citeam pe Cărtărescu pe vremea când nu era cool”… și acum, că îl văd în toate poșetele, trag o concluzie a priori, fără să mă mai apropii de el, că s-a comercializat, că a devenit și el literatură de consum (din păcate i se trage de la De ce iubim femeile, care, dacă nu mă înșeală memoria, a apărut ca serial in revista Elle). Foarte discutabil, admit. Dacă am să rămân totuși cu Nostalgia Orbitor-ului de acum 10 ani, sper să nu mi-o luați în nume de rău.
*
Hai să ieșim din terenul minat și să intrăm pe cel al literaturii erotice. Nici un pericol acolo.
Eu, cand aveam 12, ani, n-aș fi recunoscut in ruptul capului ca am citit 1001 de nopți. Sau, copil ipocrit ce eram, aș fi jurat că am ocolit cu sfințenie (și pudibonderia specifică vârstei de 12 ani), pasajele erotice.
Apropo de asta, cred ca toata lumea a pus macar o data mana pe un de Sade sau pe Kamasutra. Nu știu însă câți o și recunosc.
*
Probabil fiecare generație are asemenea autori – sau titluri – best selling pe care toată lumea le devorează la vremea respectivă, iar când se atinge nivelul de “atât de cool încât dă pe dinafară”, cei mai mulți fac un pas înapoi.
Va amintiti colecțiile de Coruț, de Sven Hassel, de nebunia cărților lui James Clavel (Shogun, Tai pan, Changi, Nobila casa)? Aș adăuga aici și fascinația față de Cămașa lui Hristos de Lloyd C. Douglas.
Explicația e de fapt simplă. În anii ’90 citeam (și noi, și părinții noștri), ca apucații, tot ce pica în mână, pentru simplul motiv că existau, că se găseau, că erau cărți necenzurate, cu sex, cu crime, cu religie, cu capitalism, cu mașini japoneze și bogătași americani. Gusturile s-au căpătat mai târziu. Ultimul exemplu de mai sus, Cămașa lui Hristos, a fost publicat în 1942. Nu știu dacă o fi fost tradus și la noi in perioada aceea (deși bănuiesc că nu), dar la noi în casă primul exemplar a fost din 1994 (editura Venus, mi-amintesc și acum coperta).
Pe viitor sunt șanse să adaugăm listei de mai sus seriile Twilight și Harry Potter, spre exemplu. Nu pentru că le-ai citit, ci pentru că le-ai citit și nu mai aveai 10 ani sau pentru că le-ai citit pe ele, dar habar n-ai cine e Constantin Chiriță.
Pff… lungă listă. Am obosit și o să închei aici, că m-a apucat un chef nebun să frunzăresc Cireșarii.
Mai ziceți și voi autori despre care vă e jenă să recunoașteți că i-ați citit.