Încep cu o mărturisire: nu am simțit niciodată nostalgie pentru jucăriile pe care le aveam când eram copil, pentru guma Turbo sau pentru televizoarele alb-negru. Sau, mai precis, nu în sensul strict de obiecte, ci doar în legătură cu experiențele personale legate de ele, cu amintirile legate de oameni dragi sau cu anumite momente. Înțeleg greu idolatria față de trecut și chiar nu cred că înainte era mai bine sau pe vremea mea lucrurile erau mai frumoase. Ba chiar erau ceva mai urâte, memoria subiectivă le înfrumusețează. Peste 30 de ani, copiii noștri, atunci maturi și la casa lor, se vor uita la tablete în muzeu și-și vor aminti de aplicațiile interactive de pe iPad-uri sau smartphone-uri cu aceeași nostalgie cu care ne amintim noi de Cireșarii.
Jucându-mă cu aplicațiile pentru copii făcute de prietenii de la Read Forward (citiți aici un interviu cu ei), mi-am dat seama că mi-ar fi plăcut foarte mult să cresc în era interactivității. Lumea se schimbă și, vrem – nu vrem, și noi cu ea. Asta înseamnă că ni se schimbă obiceiurile de lectură, că mintea începe să facă alte asocieri și că o aplicație multimedia poate fi infinit mai interesantă pentru un copil decât o carte tipărită.
Puneți-i oricărui copil o tabeltă în mână (de fapt, sunt sigură că a luat-o singur pe-a voastră) și veți vedea cât e de fascinat și cât de intuitivă e tehnologia pentru el. Știe unde să dea click mai bine și mai repede decât tine. Asta e lumea în care ei cresc și interactivitatea poate fi cel mai simplu mod de a-i apropia pe copii de literatură încă de foarte mici. Poveștile sunt aceleași, forma e alta.
Perfecțiunea tehnică seduce, spunea Baudrillard în Seduction, în timp ce în Societatea de consum spunea că gadgetul este emblema societății în care trăim, punându-l în strânsă relație cu ludicul. Iar aplicațiile și jocurile pot funcționa deci, teoretic vorbind, ca o punte pentru că tehnologia face parte profund acum din viața noastră contemporană.
Sunt textele interactive o nouă formă de literatură sau doar o continuare a celor vechi? Probabil că și una și alta. Un text clasic poate fi pus cu ușurință într-o formă multimedia, poți opta în cazul anumitor texte pentru o lectură non-liniară sau le poți îmbogăți cu muzică, imagini, animații. Iar noile media îți oferă infinite forme în care poți spune o poveste, un scriitor poate gândi de la început să își facă textul interactiv, non liniar, cu multiple trasee de lectură, cu întoarceri și alternative, cu sunet și mișcare.
În Mediamorfoze, Fidler spune că întotdeauna un mediu nou de comunicare este o metamorfoză a celui precedent, pe care îl și conține. Poveștile multimedia conțin textele, muzica, filmele. Unde tragi linia, ce mai e literatură și ce nu? E o discuție prea amplă pentru a o rezolva aici.
Revenind la aplicațiile pentru copii, e o discuție nesfârșită despre cum și cât afectează ele dezvoltarea și cum poate apărea dependența. O părere de bun simț poate fi aceea că atâta timp cât părintele controlează cu ce se joacă copilul pe tabletă, cât timp petrece și nu folosește asta doar ca să-l țină ocupat la nesfârșit, e perfect în regulă.
Bineînțeles, aici intervine calitatea aplicațiilor în sine. Atâta timp cât copilul are ce învăța dintr-o aplicație, cât e o poveste bine și interesant spusă, cât interacțiunea îl ajută să se dezvolte și mesajul este unul educațional, zău dacă văd vreo problemă. Iar asta îi va îndrepta mai târziu spre textele importante și îl va face să le simtă integrate în lumea în care trăiește – care e una dinamică, hiper tehnologizată, rapidă, secvențială.
Revenind la cele două aplicații de care pomeneam în titlu, ele sunt niște forme simpatice și interactive de a spune niște povești simple.
Miruna este o fetiță care se plictisește și care vrea ca bunica să se joace cu ea. Bunica o provoacă însă să-și facă o jucărie nouă cu ce mai are prin casă – lingură de lemn, lipici, lână. Cu ajutorul celui care se joacă, Miruna face o păpușă. Un lucru mi-a plăcut foarte, foarte mult la Miruna – e o aplicație de iPad care face legătura între lumea modernă și ce atradițională. Cu tableta în mână, copilul învață că se poate juca și altfel.
Nu dinamitează podul între tradiție și modernitate ci, din contră, îl cimentează astfel încât să ne dăm seama că de fapt mediul nostru cel nou le conține bine mersi pe cele vechi, nu le face să dispară. Pun pariu că mulți copii vor vrea să-și facă păpuși din linguri de lemn după ce se joacă pe iPad.
În plus, copilul invață interactiv obiectele – apasă cu degetul pe unul dintre ele și află ce este. Sunt convinsă că genul acesta de învățare este unul mai atractiv pentru copii și că poate fi aplicat în foarte multe zone. Nu e mai simpatic să dai click pe-un tigru, de exemplu, și să-l vezi mișcându-se și scoțând zgomote decât să-i vezi doar poza într-un atlas de zoologie? E prima aplicație sută la sută românească, autorea fiind Andreea Călin și ilustratoarea Irina Panait.
Arianna – Magical Tissues – e mai puțin interactivă, păstrează structura unei cărți clasice, dar e îmbogățită cu animații. Ilustrațiile arată fenomenal, sunt făcute de Eva Scognamiglio, care de fapt semnează și textul. Arianna e răcită și Domnul Batistuță îi oferă șervețele magice care îi pot îndeplini orice dorință.
Oricât de mult mi-a plăcut finalul și aș vrea să îl comentez aici, vă las pe voi să îl descoperiți. E o cărticică despre dorințele copiilor și despre lucrurile care, chiar dacă par neplăcute la început (răceala), pot deveni fermecate. Numai bună să vă jucați cu cel mic atunci când trage de nas și are roșu în gât și de a porni cu ei jocuri cu șervețele magice.
Sunt două aplicații frumos făcute, multimedia, cu voci care spun poveștile (care se pot opri dacă părintele vrea să fie povestitorul) și cu multe feluri în care copiii pot interacționa și de unde pot învăța.