Chiar zilele acestea a ieșit din tipar o carte cu fotografii realizate de scriitoarea și artista de origine franceză Sophie Calle, nume reprezentativ pentru mișcarea literară franceză din anii ’60, cunoscută cu numele de Oulipo (Ouvroir de littérature potentielle), dar și pentru arta conceptuală contemporană (fotografie, instalație, performance). Cartea, numită “Voir la Mer”, adună fotografiii făcute de Sophie Calle în 2012 unor oameni săraci din Istambul, care nu văzuseră până atunci niciodată marea. Artista a invitat 14 astfel de persoane pentru a le arăta marea și pentru a le fotografia.
Reacțiile acelor oameni au fost răvășitoare: unii au plâns, alții au vorbit cu marea, alții au rămas pur și simplu nemișcați. Asta este ceea ce a încercat Sophie Calle prin aproape toate proiectele sale artistice de până acum: să suprindă cele mai personale momente din viața oamenilor, cele mai surprinzătoare reacții și gesturi, cele mai banale dar și cele mai tulburătoare momente din existența lor.
Așa a început practic totul: după vreo șapte ani de călătorii prin lume (după absolvirea școlii), Sophie Calle s-a întors la Paris fără nici cea mai vagă idee despre ce ar putea să facă. A fost o vreme stripteuză în Place Pigalle, o experiență care i-a făcut plăcere și care a ajutat-o să înțeleagă arta – “Îmi plăcea să fie pe scenă, chiar dacă înghețam de frig și făceam 18 show-uri pe zi”, spunea ea.
Dar într-o zi viața ei s-a schimbat: un bărbat de vârstă mijlocie care i-a atras atenția în plină stradă a devenit primul subiect de investigație. L-a urmărit până la Veneția, unde l-a fotografiat în cele mai intime momente, apoi l-a sunat să-l întrebe dacă e de acord să expună fotografiile cu el. Calle avea să numească acea serie de fotografii însoțite, ca mai toate fotografiile ei, de texte, “Suite Venitienne” (1979).
Modul ei intruziv de a lua parte la viața altora i-a adus însă nu doar satisfacții, ci și neplăceri. Unul dintre cele mai controversate proiecte ale sale a fost “Address Book” (1983), o serie de 28 de articole însoțite de fotografii publicate în ziarul “Libération”.
Articolele erau de fapt transcrieri ale unor convorbiri cu oameni pe care Calle îi sunase după ce le descoperise numerele de telefon într-o carte cu adrese găsită pe stradă iar fotografiile înfățișau preocupările preferate ale posesorului cărții pe care nu-l văzuse niciodată dar despre care îi povestiseră acei oameni. Calle a fost dată ulterior în judecată de către bărbatul care s-a dovedit a fi un critic de film pe nume Pierre Baudry.
Alte provocări i-au fost, în shimb, acceptate așa cum a fost, spre exemplu, acceptată propunerea pe care i-a făcut-o mamei sale de a angaja un detectiv care s-o urmărească timp de o zi fără ca ea să știe. Scopul? “De a furniza dovezi fotografice cu propria mea existență”, după cum mărturisea chiar ea. La fel a fost și cu “The Sleepers” – ce a constat în fotografierea a 24 de oameni pe care i-a invitat să ocupe, pe rând, timp de opt zile patul său – și cu “The Blind” (1986) – proiect prin care a intervievat nevăzători cerându-le să descrie ce înseamnă pentru ei frumusețea. Rezultatul a constat în fotografii-interpretări ale frumuseții conform acelor descrieri precum și fotografii-portrete cu acei oameni.
Acesta este, însă, felul lui Sophie Calle de a trăi și de a face artă: trecând dintr-un spectacol în altul.
Surse: the-space-in between.com, kristibelcamino.com, ggeeoorrgg.net, artbook.com, pietmondriaan.com, inshapeof.blogspot.ro