Interviu cu Zahar PRILEPIN: „Ideologia nu este nicidecum o măsură a darului literar”

La Tîrgul de carte Gaudeamus de anul acesta (19-23 noiembrie), Rusia este ţară invitată (programul integral). După mine, cel mai important nume din literatura rusă prezent la tîrg este Zahar Prilepin. Şi asta o spun nu pentru că am fost primul lui editor în limba rămână şi i-am editat la Editura Cartier romanul „Sankea”, care l-a făcut celebru, ci pentru că, în acest moment, este tratat aproape unanim ca fiind „vîrful de lance” al literaturii ruse de după 2000. Este un scriitor „construit” tipic pe calapodul clasic rusesc. Este controversat din cauza viziunilor sale politice: antiputinist, antiliberal, socialist şi naţionalist. Un amestec exploziv însă privit doar de afară, dinspre Occident. Analizat din interior, el este, mai degrabă, un soi de narodnicist.

Scrie  romane „de idei” cu veşnicile obsesii ale „marii literaturi” ruse: fresca Rusiei actuale şi a tragediei ruse din secolulul XX. Dacă vreţi să înţelegeţi mai bine epoca postcomunistă şi în special pe cea putinistă, atunci citiţi „Sankea”. Dacă vreţi să înţelegeţi cum a început malaxorul stalinist, atunci citiţi ultima lui carte, „Obiteli/Mănăstirea”. Aceasta din urma va deveni curînd o carte de referinţă în ceea ce priveşte începuturile GULAG-ului şi va fi la fel de importantă ca deja clasicile „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” de Soljeniţîn sau „Povestiri din Kolîma” a lui Varlam Şalamov. Sper să apară şi în română.

La tîrg, vor fi lansate „Sankea” tradusă de Vladimir Bulat (Editura Cartier), un excelent volum de povestiri proaspăt apărut la editura Curtea Veche, „Patologii”, în traducerea lui Mihail Vakulovski şi acest ultim roman „Mănăstirea”. Lansarea e Miercuri 19 noiembrie, ora 14.00, la standul Rusiei.

 

Dragă Zahar, voi începe abrupt: cine este scriitorul, activistul politic și jurnalistul Zahar Prilepin? Povestește-ne puţin despre tine, astfel încît publicul românesc să-și facă o idee.

Tocmai am împlinit 39 de ani. Am nouă cărți publicate. Sînt tatăl a patru copii. M-am născut într-un sătuc din regiunea Reazan, în familia unui profesor și a unei sore medicale. Niciodată nu mi-am închipuit că voi deveni scriitor, că voi fi gratulat cu numeroase premii importante, că scrierile mele vor fi traduse în 14 limbi și că voi fi primit de diverși președinţi și persoane politice de cel mai înalt nivel.

Dar așa s-a întîmplat. Cu atît mai mult mă uimește acest fapt, cu cît de un deceniu deja sînt adept al opoziţiei ruse și fac tot ce-mi stă în puteri ca actuala putere să iasă din scenă. Pe mine, această putere mă indispune categoric.

Lucrul acesta nu mă împiedică să public cărţi. Cu alte cuvinte, dacă organizez un miting sau un pichet, sînt arestat, dar dacă scriu cărţi, n-are nimeni din ierarhiile puterii treabă cu asta. Bănuiesc că acolo nu se citește și ei nici nu-și dau seama ce sensuri ascund cărţile în ele și ce rău le pot provoca.

 

Cum se explică faptul că tu, copil dintr-o familie de intelectuali, ai ajuns să te înrolezi în trupele OMON?

Mă gîndesc că e o firească tradiţie rusă la mijloc. Mihail Lermon­tov, Lev Tolstoi – cine au fost ei? Copii din familii de intelectuali, filologi la bază, care au devenit ofiţeri și au participat la procesul de „exterminări” din Cecenia. Astfel, nu văd nimic deosebit. În Rusia, atîţia scriitori au ţinut arma în mînă, încît ar fi și ciudat să fie luat ca paradox cazul meu.

 

Zahar, aparţii ultimei generaţii de oameni sovietici, a căror patrie s-a dus pe apa sîmbetei. Acum, se pare, cei împrăștiaţi în cele patru zări doresc să refacă o nouă patrie. Ce simţi acum, la scurgerea a două decenii, în raport cu acea patrie? În afara nostal­giei, care ne încearcă din cînd în cînd, cum mai vezi acea patrie? Care este înţelegerea ei?

Gîndesc că a fost un uriaș proiect de natură utopică – URSS. Pentru o utopie (iar utopia este aprioric de neatins!) s-a obţinut un maximum cu putinţă. URSS a fost, oricum ai răsuci-o, una din cele două mari puteri mondiale. Cu o ideologie specifică, cu o mitologie și o cultură particulare, cu o bază tehnologică (mai ales militară) covîrșitoare. E inutil să negăm asta.

Dar, în virtutea unor circumstanţe diferite, ţara aceasta s-a îndo­pat și s-a sufocat cu sînge. Nu a putut exista doar în virtutea faptului că Dumnezeu există. Iar dacă Dumnezeu există, astfel de lucruri nu pot să nu lase urme. Dacă URSS nu s-ar fi transformat de cîteva ori, de-a lungul istoriei sale, într-un carnagiu global, aș fi fost îndreptăţit să consider acest stat ca cel mai bun din cîte au existat.

 

Care din epocile literare îţi este aproape și faţă de care manifești un interes sporit? În ce vremuri – ţară – atmosferă ai vrea să trăiești?

Mă simt bine în aceste vremuri și în această atmosferă, nu mă plictisesc. Mai ales cînd îi am alături pe tovarășii mei de breaslă, mai vîrstnici – Andrei Bitov, Valentin Rasputin, Eduard Limonov. Oricare dintre aceștia e îndreptăţit să ia Premiul Nobel pentru li­teratură, deși nu e sigur că se va și întîmpla, dar aici funcţionează motive de natură politică, nicidecum culturală.

În ceea ce privește epoca literară care-mi captează atenţia, aceasta este „Epoca de argint” din Rusia, atunci cînd decadenţii chemau la o revoluţie în Rusia – și aceasta chiar a avut loc. Apoi, simbolismul rus, Blok, Briusov, futurismul rus, Maiakovski și Hlebnikov – toate aceste fenomene m-au sedus încă din copilărie.

După care vreau să amintesc literatura postrevoluţionară, indi­ferent dacă era sovietică sau antisovietică. Mihail Șolohov, Leonid Leonov, Vladimir Nabokov, Gaito Gazdanov – sînt niște titani ai literaturii. Trebuie să fiu înţeles bine, aceștia erau niște titani pe măsura celor din Antichitate sau din perioada Renașterii.

 

Zahar Prilepin, cum găsești procesul literar contemporan? Ce aspecte ale acestuia și ce scriitori te atrag mai mult? Poate că sînt lucruri pe care le respingi și, dacă e așa, de ce anume?

Nu mă pot pronunţa decît asupra procesului literar din Rusia – pur și simplu, nu reușesc să ţin pasul cu altele.

În Rusia s-a încheiat procesul de ironizare a moștenirii sovietice și a apărut un curent numit „noul realism”. Mai exact, a apărut o generaţie care dorește să discute despre lucruri serioase și să nu mai bată pasul pe loc, desfăcînd firul în patru și punînd la zid puterea sovietică, moartă deja de 25 de ani. Personal, pe mine mă bucură acest fapt. Am citit tone de literatură pe tema vieţii înfiorătoare din URSS. Nu mă mai interesează. Vreau să continui să trăiesc.

Îmi place foarte mult proza lui Mihail Tarkovski, Aleksandr Terehov, Serghei Șargunov. Vreau să cred că textele lor se vor traduce, cîndva, și în România.

 

Ce îţi place să citești din literatura rusă? Dar din cea universală? Ce scriitori au avut o înrîurire asupra ta?

Lev Tolstoi, în primul rînd, cu Anna Karenina. Thomas Mann – Iosif și fraţii săi. Jonathan Franzen, cu al său – Corecţii. În realitate, aș putea să numesc zeci de scriitori, risc să vă copleșesc cu preferinţele mele.

Una din temele care te preocupă, și pe mine deopotrivă, este cea a necesităţii revizuirii canonului literar rusesc. Amîndoi sîntem de acord că există cărţi și autori ai secolului XX care sînt subestimați pe nedrept și, dimpotrivă, există alţii care ocupă niște locuri ne­meritate. De pildă, pentru mine, Andrei Platonov încă nu și-a ocupat locul pe care-l merită pe deplin, iar pentru tine – Leonid Leonov, despre care ai și scris o monografie. Cum te poziţionezi în această chestiune?

Privesc această problemă cît se poate de simplu. Nu trebuie deloc să vedem istoria literaturii sovietice a secolului XX ca pe o istorie a înfruntării dintre scriitori și putere. Scriitorul are dreptul la o atitudine diferită faţă de putere, nu datorează nimănui explicaţii – decît că trebuie să scrie texte bune!

În realitate, situaţia este de așa natură, că, dacă el a ţinut piept puterii, atunci capătă dreptul să intre în panteonul sfintei literaturi, iar dacă a „colaborat” cu aceasta, trebuie să piară din faţa ochilor, nici urmă să nu rămînă din memoria lui. Această dihotomie sărăcește chipul literaturii și, în ultimă instanţă, aceasta din urmă se substituie politicii și dictatului liberal.

Bag seamă că aceste lucruri au atins și literatura din „lagărul socialist”, lezînd autorii „progresiști” și din ţările occidentale. Des­igur, în acea epocă s-a scris și multă literatură proastă, dar astăzi cantitatea acesteia nu e cu nimic mai prejos, pe de-o parte, iar pe de alta, riscăm ca, împreună cu apa, să dăm afară și copilul…

De pildă, în Ţările Baltice i-au marginalizat pe toţi scriitori so­vietici de prim rang, dar nu au reușit să pună în loc nimic cît de cît apropiat ca valoare. Paradoxal!

Drept consecinţă, aș spune că nu canonul trebuie revizuit. Trebuie ca, atunci cînd luăm în discuţie literatura, să lăsăm ideologia dincolo de bord. Ideologia nu este nicidecum o măsură a darului literar.

 

În literatura rusă actuală predomină o oarecare superficialitate. Este acest fapt un regres sau e un progres totuși? Sondarea sensu­rilor, afundarea în esenţa lucrurilor separă oamenii, îi dezbină, invită la meditaţie și filozofie, determinînd însingurarea (singu­rătatea). Cărţile tale dezbină oamenii sau îi apropie, ce crezi? Sau coeziunea umană nu este o temă care te preocupă?

Cînd scriu cărţi, mă gîndesc cel mai puţin dacă acestea dezbină sau apropie oamenii. Dar mi se pare că orice lucru bine făcut – în sensul că nu conţine sămînţa răului – nu are nicidecum capacitatea de a scinda oamenii. Am scris cîteva cărţi care, în opinia mea, au spulberat contradicţiile dintre discursul liberal și cel patriotic din Rusia, care păreau de netrecut pînă acum. Am formulat o serie de interogaţii la care va trebui să găsim răspunsuri, și asta nu va fi deloc o muncă prea ușoară pentru puterea actuală.

În ce privește „superficialitatea literaturii ruse”, nu trebuie să uităm că, în toate vremurile, beletristica și literatura bulevardieră erau mai gustate decît literatura clasică. Boborîkin și Verbiţkaia erau infinit mai citiţi decît Cehov. Aţi auzit de Verbiţkaia?

Nu pot fi de acord că romane precum Podul de piatră al lui Aleksandr Terehov sau Ostromov de Dmitri Bîkov sînt superficiale. În vremurile noastre s-au scris cărţi foarte importante și profunde.

 

Zahar Prilepin, pe lîngă faptul că ești un scriitor notoriu, un intelectual angajat politic, ești capul unei familii numeroase. ÎLa ultima noastră întrevedere, la Torino, cînd ţi-am zis că am un copil, mi-ai spus un lucru extrem de interesant: „Niciodată să nu te gîndești la bani, doar să te bucuri că ai un copil, banii vor veni de la sine; fiecare copil sosește pe lume cu anumite resurse financiare, iar părinţilor nu le rămîne decît să-l îngrijească și să se bucure de această nouă viaţă”. Afirmaţia ta conţinea ceva mistic, mult optimism și generozitate faţă de minunea supremă care este viaţa. Cum ţi-ai format această viziune?

E vorba doar de experienţă, nimic mai mult. Ţi-am spus atunci exact aceste cuvinte: „Fiecare copil se naște cu propria pîine”. Poate că am avut noroc, dar nu pot uita că, atunci cînd soţia mea era gravidă pentru prima oară, eram foarte săraci și mai eram și noi înșine niște copii, dar am ieșit la lumină. Iar cînd a rămas gravidă pentru a doua oară, – nu eram mai puţin săraci , și se putea spune despre noi că doar din inconștienţă am făcut acest pas: să avem al doilea copil. Apoi viaţa noastră s-a redresat. Nu am devenit bogat, dar au început să apară niște bani, am început să lucrez în jurnalistică. Mi-a apărut prima carte. După care a venit al treilea copil, nici atunci nu eram încă un scriitor cunoscut, era riscant să-mi asum această responsabilitate a unei familii numeroase… dar fix atunci au început să curgă premiile, ofertele din lumea filmului, precum și alte oportunităţi.

O vreme am savurat roadele acestor succese, dar la un moment dat starea mea financiară a dat chix. Ziarul la care lucram a dat faliment, m-am pomenit cu datorii enorme – eram într-o situaţie fără ieșire. Exact în acea vreme, am aflat că soţia mea va fi mamă pentru a patra oară. Un timp am fost copleșit de gravitatea situaţiei. Nu aveam soluţii, cum să scap de datorii. În acest moment mi s-a decernat premiul „Supernaţbest” (Premiu instituit după anul 2000, pentru a desemna „Cartea deceniului”.)  – 100 000 de dolari.

Desigur că acesta a fost colacul meu de salvare, acum îmi redre­sez afacerile, termin de scris o nouă carte, negociez vînzarea ei și lucrurile merg mai departe.

Aceasta este, desigur, o schemă simplificată. În viaţă s-au în­tîmplat multe, dar mai presus de toate eu lucrez, lucrez zilnic. Cu toate astea, simt că nu sînt lăsat în pace, că cineva mă scrutează în permanenţă și că sîntem urmăriţi cu toţii. Înţelegi?

 

Ești cel mai premiat scriitor rus din ultimii ani. Ce înseamnă pentru tine aceste premii? Ţi-au influenţat viaţa și cariera?

Au influenţă, desigur, și asupra vieţii, și asupra vînzărilor de carte – este indiscutabil. Oamenilor le vine greu să se orienteze în lumea literaturii, de accea ei achiziţionează cărţile despre care se vorbește. Este absolut firesc.

De curînd am publicat romanul Maimuţa neagră. Era în topul vînzărilor pe locurile 5-7 – pentru că am deja un renume. Dar imediat ce mi s-a decernat premiul „Supernaţbest”, conduc topurile cîtorva dintre cele mai importante librării din Moscova, în faţa lui Akunin și Uliţkaia.

E imposibil să subestimezi impactul premiilor, nu-i așa? Dar cel mai important este ca acestea să nu influenţeze direct stilul scrii­torului. Am cunoscut autori care, după ce au încasat un premiu, încep să te salute cu două degete sau să privească de sus în jos cu o expresie indolentă. Este caraghios. La anul se vor decerna cinci pre­mii la cinci scriitori din noua generație – probabil că aceste lucruri vor ieși iar la suprafaţă.

Succesul literar nu este un dar permanent. La evoluţia lui se lu­crează îndelung. Doar premiile nu sînt totul. Trebuie să-ţi dăruiești întreaga viaţă.

 

Cîțiva eroi ai cărților tale se pare că nu-și imaginează viața fără război. Tu însuți ai trecut prin războiul din Cecenia. Cum vezi tu politica națională a Rusiei? Ce înseamnă pentru tine războiul?

Eroii cărţilor mele, din cîte-mi dau seama, doresc să-și irosească masculinitatea, dacă sînt bărbaţi, și feminitatea,dacă sînt femei. Pentru că în om, mai exact spus, în bărbatul rus, aceste energii nu trebuie să fie sedentare, osificate, căci ele duc la beţie, la exces taba­gic și omul moare de atac de cord la 45 de ani. El are nevoie să fie antrenat în lucruri măreţe, dacă nu să lupte, atunci să contribuie la construcţia unor centrale electrice, să desţelenească noi pămînturi, să zboare în cosmos, să îmblînzească rîuri de munte… Uneori, mai și luptă, e ca un dat.

Dar politica naţională a ţării mele mă nedumerește. Atunci cînd politica externă este dictată doar de raţiuni monetare, nimic bun nu e de așteptat. Pentru că, dacă lista de principii care o definesc se axează pe „felul în care va reacţiona SUA” sau pe „acest lucru va fi reflectat în preţul ţiţeiului”, asta nu pare a fi deloc o politică naţio­nală. Ea reprezintă politica naţională a unor oameni de afaceri care se află în fotoliile din Kremlin. Campania din Cecenia a avut un caracter absolut odios, pe fun­dalul unei corupţii totale și al ticăloșiei de care a dat dovadă vîrful piramidei politice.

Mi-ai putea explica o frază pe care ai spus-o recent: „Doresc cu deosebire să fiu un scriitor viu și să incomodez cît mai mult cu putinţă”?

Am spus multe de-a lungul timpului… Trebuie revăzut contextul în care am pronunţat acea frază.

Viu, în accepţiunea mea, este să rămîi dubitativ, neanchilozat – unul care să provoace cele mai variate emoţii. Tocmai pentru că sînt viu, numeroși oameni resimt faţă de mine o iritare, care se trans­formă în ură, pentru că sînt ceea ce sînt și spun ceea ce gîndesc.

Nici eu nu-i am la inimă. Tocmai această reacţie doream să le-o provoc.

 

Ai afirmat că Limonov, liderul fostului Partid Naţional-Bolșevic[i] – unul dintre scriitorii și politicienii cei mai contra­dictorii – este mentorul tău.

Consecvenţa, curajul, talentul literar și uman absolut ieșite din comun. De cincisprezece ani de cînd îl cunosc, niciodată nu mi-a fost rușine de acest lucru. Este pentru mine ca un al doilea tată. Pot să am de mii de ori divergenţe cu el, să nu fiu de acord cu opiniile sale, dar, Dumnezeule Mare, de-aţi ști cît de rari sînt oamenii din politica rusă care nu pot fi cumpăraţi, cît de rari sînt scriitorii care nu se tem de nimic!

 

Ești foarte activ în politică. De ce ai ales acest drum, ce înseamnă acest domeniu pentru tine? Nu ar fi fost mult mai comod să te fi dedicat exclusiv literaturii?

Cînd voi constata că în ţara mea lucrurile au intrat pe făgașul normalităţii și voi înţelege că nu mai am temeiuri să cred că ea va dispărea ca entitate geopolitică în următorii 25 de ani – atunci abandonez definitiv politica. Mă ocup de politică exclusiv din teamă pentru viitorul copiilor mei. În ce fel de ţară vor trăi ei? Asta mă preocupă. Doresc ca ţara asta să fie una normală.

Doar prin intermediul literaturii, astfel de chestiuni nu pot fi soluţionate.

 

Nu-mi este foarte limpede apropierea ta de fostul Partid Naţio­nal-Bolșevic. Cine sînt membrii lui și ce vor ei? Cum s-a făcut că te-ai apropiat de aceștia?

Ideologia naţional-bolșevică a fost „inventată” de emigraţia „albă”, încă din anii ’20 ai secolului trecut. Se dorea o apropiere a intereselor naţionale ruse de bolșevism și astfel s-a născut o sinteză destul de ciudată.

Primii naţional-bolșevici erau „pasagerii” literari ai revoluţiei – Serghei Esenin, Aleksei Tolstoi, Boris Pilneak… Mihail Agurskii[ii], cel mai important cercetător al naţional-bolșevismului, a detaliat aceste aspecte.

Iar eu, ca un împătimit al literaturii și mai ales al celei din perioada de care am vorbit, nu am putut alege o altă ideologie decît aceasta. Desigur, atunci cînd a apărut Partidul Naţional-Bolșevic, am ales să mă alătur acestuia, lucru pe care nu l-am regretat niciodată. Cu timpul, acest partid a fost învinuit de nazism și extremism, dar, vă rog să mă credeţi, astea sînt aberaţii.

Partidul Naţional-Bolșevic (Naţbol) este o organizaţie tînără, aprigă, cu vederi depline de stînga, foarte creatoare și deosebit de vie (în sensul de mai sus). Nu există nici o altă formaţiune, în Rusia, în care mi-aș fi dorit să fiu.

 

Una din tezele Naţbol-ului este strămutarea capitalei. Mi-ai vorbit în repetate rînduri despre asta. Ce înseamnă, de fapt, această necesitate? Unde ar trebui să se mute ea și care este raţiunea acestei mișcări?

Rusia stă într-o rînă – toate resursele sînt concentrate în Mosco­va, totul se face și se desface aici, unde se hotărăsc toate. Dar, dacă privim pe hartă, există niște spaţii enorme spre Răsărit. Riscăm ca aceste teritorii să devină depopulate. Oamenii pleacă de acolo, iar ele nu rămîn goale – se stabilesc chinezii.

Deci capitala trebuie strămutată dincolo de munţii Ural, pentru a schimba centrul de greutate al ţării, în caz contrar, ea riscă să se rupă în două bucăţi. În cele din urmă, ar fi folositor ca funcţionarii statului să mai aibă și ceva probleme cu confortul – s-au instalat deosebit de comod acolo unde sînt. Dacă ar lucra la ger, mai departe de Europa, probabil că le-ar face bine…

 

De ce crezi că oamenii de cultură, cei de 40-50 de ani, au cedat în faţa puterii, au cedat tentaţiilor ei? Nu vorbim tocmai de generaţia care ar trebui să fie conștientă de ce înseamnă lipsa libertăţii…? Doar a experimentat cenzura…

Această generaţie de scriitori a nimerit într-un siaj temporar foarte ciudat. După anul 1985 a revenit multă literatură cîndva in­terzisă și, sub avalanșa acesteia, literatura celor în jur de 40 de ani s-a pierdut pur și simplu. Depuneau eforturi mari pentru a se face vizibili, doreau să corespundă vremurilor, dar nu le-a ieșit nimic, s-au văzut daţi la o parte de generaţia lui Bulat Okudjava și Andrei Voznesenskii Evgheni Evtușenko, care erau pe copertele revistei Ogoniok[iii]. În concluzie, cei de 40 de ani au pierdut trenul… Din acea generaţie au rămas două-trei nume, atît. În privinţa relaţiei cu puterea, toată treaba stă așa: nu aveau nici talente speciale, nici nu au avut de suferit prea mult de pe urma puterii. De aceea, nici nu au luat șuturi, nici nu au avut motive să o iubească. Prin urmare, nu e deloc inexplicabil că au ales să se îmbrăţișeze cu actuala putere. Pelevin spunea că scriitorul are un orgoliu răutăcios și pizmaș. Cu toţii sîntem așa, iar acest fapt explică în multe privinţe comporta­mentul scriitorului. Este cea mai mare piedică lăsată de Dumnezeu: din cauza orgoliului specific, intelighenţia rusă devine insidioasă, colaboraționistă și ticăloșită.

 

Relaţiile dintre ceceni și ruși au fost mereu tensionate. Există, în definitiv, vreo soluţie pentru „chestiunea cecenă”?

Cecenia este indicatorul stărilor statului rus. Imediat ce impe­riul dă semne de îmbolnăvire, acolo încep acţiuni separatiste. În 1917, după 30 de ani de liniște, cecenii au trecut prin foc și sabie populaţia rusă din orașul Terek. Apoi, bolșevicii i-au redus la tăcere pînă la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Am destule cunoștinţe care în epoca sovietică mergeau la Groznîi în vacanţă, la odihnă. Rușii trăiau în pace cu cecenii și lucrurile erau firești. Imperiul asigura liniștea, prin forţa masei sale, prin stabilitatea sa socială. Și nu ar fi avut loc nici un război, dacă politicienii nu ar fi delăsat ţara la începutul anilor ’90. Astăzi, lucrurile stau așa: în orice manual se poate citi cum întreaga regiune a Icikeriei a fost supusă exterminării etnice, după metoda lui Beria. Nu e deloc dificil să se afle cine a participat la operaţiunile militare de partea combatanţilor ceceni. Cu toate astea, nimic nu se întîmplă în acest sens. Actuala putere din Rusia nu e capabilă să găsească o soluţie la „problema cecenă”. Asta va duce, în continuare, la moartea cîtorva mii de tineri ruși pe an. De-a lungul întregului mandat al lui Putin.

 

Poţi da o notă actualei politici externe și interne din Rusia? 

Mi se pare că a devenit deja de bonton să se discute aceste ches­tiuni în ultimul deceniu. În 1996 aveam motive să pronunţ și să strig lucruri deranjante. Atunci ele aveau o altă rezonanţă, reală, pentru că oamenii care aduceau critici puterii erau în minoritate. Atunci cînd spuneam și scriam astfel de lucruri în ziarul Limonka[iv],eram ţara, dar sigur ei nu sînt capabili so schimbe, nu au puterea necesară. Nu au nici suficientă nebunie, nici pasiune ca să contribuie la o „revoluţie venită de sus”.

Acum pot înjura puterea și balerinele, regizorii renumiţi, chiar și crainicii de televiziune… Nu am nici un chef să mă repet, dar consider cu tărie că politica rusă actuală este total distructivă. Singurul lucru cu care nu pot fi de acord cu colegii mei este acela că ei văd o diferenţă de fond între Dmitri Medvedev și Vladimir Putin. Eu nu văd nici una. Nu am nimic nici împotriva lui Putin, nici a lui Medvedev. Desigur, nu se poate spune că aceștia doi sînt captivii situaţiei în care se află; tocmai de aceea anume sistemul are nevoie de o transformare radicală, ne­miloasă, totală. Dar pentru aceste ţeluri e nevoie de oameni cu un „suflu” infinit mai mare.

Dacă în Rusia există o cvasielită anchilozată – tot ea va conduce și mai departe. Una dintre particularităţile vieţii poli­tice din Rusia este previzibilitatea acesteia. Lumea știe că în Rusia se fură și se spoliază, la fel cum se știe că Parlamentul nu e un loc de dezbateri; orice acţiune este imposibilă fără consimţămîntul funcţionarilor de stat. Unii susţin că trebuie să ne construim viaţa în datele situaţiei existente. Îmi este scîrbă de cum stau lucrurile. Urăsc să trăiesc astfel și nu doresc să fie în continuare tot așa.

 

Atitudinea ta faţă de oligarhii ruși. Faţă de Prohorov, de pildă…

În general, numai de bine. De fapt, am o atitudine defavorabilă în faţa ideii de oligarh, dar persoanele particulare îmi sînt simpatice. Dar mă scot din sărite cei la care domină doar legitimitatea proprie, sentimentul animalic al dreptăţii personale. Sînt însă și oameni reflexivi, cu discernămînt. Nu că și-ar pune neapărat problema „rectitudinii” propriilor bogăţii, ci încearcă să pună ordine în pro­pria morală, doresc o racordare cu viitorul ţării în care trăiesc, cu viitorul. Sînt oamenii vremurilor noastre, care au nimerit în niște condiţii specifice.

 

Dar cum te raportezi la Hodorovski?

Cu o mare simpatie. Pentru destinul său mare și deopotrivă tragic.

 

Crezi în socialism?

Convingerea mea fermă este următoarea: oricîte tentative de a construi socialismul s-ar solda cu insuccese, ideea socialismului are șanse și trebuie să se materializeze. Socialismul – opera timpu­rie a fraţilor Strugaţki. Așa este pentru mine. Oamenii trebuie să tînjească după o extindere a spaţiului cultural și cosmic. Trebuie să viseze la ce este imposibil, inimaginabil. Și nu doar să viseze, ci să-și transpună asta în realitate.

 

Urmărești știrile?

Nu. Pe Internet de-abia intru, iar la televizor nu mă uit deloc. Mă străduiesc să trăiesc în afara acestui context. M-am ocupat prea mult de acest domeniu și știu că, dacă li se va întîmpla ceva celor dragi sau apropiaţi mie, în mod clar voi fi sunat. Dar urmărirea contex­tului politic nu mă ajută cu nimic, nici nu mă face mai deștept. Am un prieten apropiat – minunatul jurnalist Oleg Kașin. El trăiește cu adevărat în acest flux informaţional și e conectat cu tot soiul de „Twitter”-ere. În timp ce vorbești cu el, scrie diverse mesaje… Asta este viaţa lui, în acel mediu se simte în apele lui. Eu mă simt străin acolo, mie îmi place mult mai mult cînd în jurul meu se joacă copiii, cîntă muzica. Iar să stau pe Internet și să urmăresc cine ce a spus nu mă pasionează deloc.

 

De ce crezi că Occidentul gustă acele opere din Rusia în care aceasta apare ca un loc barbar, înfricoșător?

Dacă tu crezi că atitudinea asta este doar faţă de Rusia, te înșeli. Occidentul are această aplecare faţă de oricine. Merg adesea în Europa și observ că Rusia nu mai este o temă prea interesantă. Deși „bucatele preferate” din Rusia sînt anume veștile proaste!

 

Nu crezi că acţiunile unora dintre personajele tale sînt cam aiurite, cam lipsite de sens?

Am convingerea că evenimentele care schimbă și organizează această lume, făcînd-o bună pentru viaţă, sînt, toate, iraţionale. Ce era raţional în faptele lui Hristos sau în ale Apostolilor Săi? Sau în cele ale primilor creștini? Dacă e să ne raportăm la istoria Rusiei, ce învăţăminte putem desprinde din acţiunile decembriștilor sau din scrisorile lui Herzen către Ogariov? Ce era raţional în comunităţile inspirate de învăţăturile lui Lev Tolstoi sau din comportamentul eserilor? Totul era inexplicabil, nemaiauzit. După care, aceste ma­nifestări lipsite de sens au schimbat faţa omenirii. De aceea, cred că ceva mai conștient decît comportamentul iraţional al acestor tineri nici nu există în Rusia. Este singura îndreptăţire a cuvîntului poli­tică. Politica e acel ceva pentru care trebuie să plătești cu întreaga ta fiinţă, fără rabat. Politica, asemenea copiilor și nevestelor, nu se decide aici, ci în ceruri. Acolo se „calculează” cantitatea energiilor consumate și, în consecinţă, se întîmplă lucrurile.

 

Literatura și politica există fiecare separat sau contopite?

Ei, încerc ca acestea să-și păstreze o oarecare independenţă. Poli­ticianul, a priori, este o fiinţă mult mai rudimentară, mai brutală, mai cinică. Ca scriitor, sînt plenar. Ca individualitate publică, am posibili­tatea să mă exprim doar într-un mod succint, telegrafic, frontal – ceea ce face ca persoana mea să devină, conștient, mai sărăcăcioasă.

 

Ce ai fi făcut dacă nu erai nici literat, nici activist politic? Ce cale ai fi ales?

Același drum. Doresc să am parte de cît mai mulţi copii și ca toţi cei dragi să fie fericiţi. Preocupările mele, fie că e vorba de literatură, de politică sau terenul de luptă, nu au prea mare importanţă. Mă identific întîi ca om, tată și fiu, și nu ca scriitor. Scrisul este doar o modalitate de a-ţi formula relaţiile, raporturile cu lumea și viaţa. Dar pot fi și alte căi.

 

Care e problematica esenţială pe care o transmite deceniul de după 2000 celui în care am intrat?

Moștenirea principală a lui 2000 este simplificarea și schematizarea la minimum a discursurilor culturale și intelectuale. S-a văzut foarte limpede că în Rusia nu există nici un contract social între putere și mase, între intelectual și putere. În locul acestora, există tot soiul de simulacre de întîlniri, lipsite de noimă, unele cu caracter personal, altele sub forma unor evenimente de proporţii, mereu bine regizate. În Rusia actuală, însuși sensul cuvîntului „intelighenţie” este lipsit de orice noimă. Rusia contemporană fie se raportează la oamenii care au milioane de dolari, fie nu se raportează la nimic. Asta este moștenirea pe care o ducem în spate spre deceniul în care am intrat…

 

Ai fost în România. Mi-amintesc că te-a impresio­nat Casa Poporului (Palatul lui Ceaușescu). Ce emoţii ţi-a trezit aceasta? Dar România, în general?

România mi-a trezit emoţii dintre cele mai alese – este foarte vie, prietenoasă și frumoasă.

În privinţa Casei Poporului, e de spus că ador arta imperială, îmi plac lucrurile făcute bine, monumental, astfel încît să ecraneze jumătate din orizont. Poate că la voi acest monument proiectează alte semnificaţii, cu o altă încărcătură politică, care pentru mine rămîn nedeslușite.

Multora le-a creat un imens disconfort și construcţia Imperiului Roman, de pildă. Încărcătura aceea s-a pierdut cu timpul, dar arhi­tectura a rămas – ceea ce mie îmi provoacă trăiri aparte.

Casa Poporului este o istorie a ţării, îmbălsămată în arhitectură. Conotaţiile ei negative se vor șterge cu timpul, iar Casa va dăinui. Este inevitabil. Și este firesc să se petreacă astfel.

Mi-amintesc că am băut și vodcă în unul din balcoane. Și ne-am simţit minunat.

 

Traducere: Vladimir Bulat