Acum două zile, în timp ce scriam recenzia pentru Cântecul păsărilor, de Sebastian Faulks, mă gândeam că era cel de-al treilea roman despre Primul Război Mondial pe care l-am citit în ultimul an (după Lumina dintre oceane de M.L. Stedman și La revedere acolo sus de Pierre Lemaitre). Ei bine, ieri am mai citit unul. Un roman mic, aparent despre o iubire adulterină, dar, practic, mult mai complex, Neînțelegerea, de Irène Némirovsky.
În cele 120 de pagini scriitoarea vorbește nu doar despre iubire („povestea uimitor de matură a unei iubiri adulterine”, „un roman al unei iubiri condamnate”, cum scrie pe coperta IV), ci despre două viziuni ale lumii. Și nu mă refer la viziunile celor doi amanți (deși sunt și ele prezente), ci la diferența fundamentală între lumea de dinainte de Primul Război Mondial și lumea de după. Yves și Denise se cunosc vara într-o stațiune de lux. El, fost combatant și acum funcționar într-un birou (după ce războiul îl lăsase aproape fără nimic din averea familiei), ea, soția răsfățată a unui industriaș bogat. Idila începută pe malul mării se complică după întoarcerea celor doi în Paris, Yves trebuind să muncească toată ziua în biroul pe care îl urăște, nevoit să facă economii pentru a se putea descurca cu salariul de funcționar până la finalul lunii, iar Denise împărțindu-și ziua între vizite la croitorese, ceaiuri cu prietenii, plimbări prin oraș și seri prin cluburi, fără a putea înțelege exact cam cât de mult valorează o bancnotă de o sută de franci.
Este foarte bine redat amestecul ăsta de iubire-pasiune, high-life în epoca jazzului și micile griji pecuniare care-l sfâșie pe Yves. El însuși copil de oameni bogați, acum aflat în situația de a munci pentru a se întreține și a-și drămui până și ultimul franc, Yves nu știe exact cum să facă față acestei situații. Interesant e că, totuși, situația lui prezentă e mult mai apropiată de viața noastră obișnuită, a oamenilor moderni. Trezitul de dimineață, mersul zilnic la birou, îndeplinirea unor munci mai mult sau mai puțin mecanice, programul prelungit, nevoia de a-ți administra banii de la o lună la alta astfel încât să nu rămâi descoperit, economisirea lună de lună a unei mici sume pentru a-ți putea permite o vacanță de vis… E ceva mai greu să-ți închipui cum ar putea trăi altfel oamenii. Și asta reușește să facă Irène Némirovsky: să deschidă o fereastră către lumea de ieri a europenilor, a acelor europeni care au trăit înainte de Marele Război (cum se numea Primul Război Mondial pe vremea când lumea nu credea că ar mai putea urma încă unul…) și a celor care încercau să-și adune viața din fărâme și să găsească un nou sens al existenței într-o lume pe care nu o mai recunoșteau.
Scris în 1926, Neînțelegerea este romanul de debut al scriitoarei, iar atmosfera din roman și evenimentele sunt contemporane momentului apariției. Némirovsky surprinde foarte bine atât trăirile interioare ale personajelor, felul particular de a iubi al fiecăruia, cât și schimbările majore petrecute în mentalitatea oamenilor vremii. Mie mi s-a părut chiar că ar putea fi considerat un fel de Marele Gatsby parizian (romanul lui Fitzgerald apăruse cu doar un an înainte în America), dar cu ceva mai puțin fast. Cred că e interesant să le citești în paralel tocmai pentru că ambele surprind foarte bine, dincolo de petreceri, de plimbări cu mașina sau de vacanțe în stațiuni de lux, sentimentul de derivă al celor care reușiseră să înțeleagă grozăvia reprezentată de Primul Război Mondial.
Există oameni, ca Denise sau Daisy din Marele Gatsby, a căror viață nu este cu nimic afectată de marile evenimente istorice ale lumii. Oameni pentru care încă există romantism în iubire, care au nevoie de certitudini copilărești ca să fie fericiți („Mă iubești? Mă iubești?” îl întreabă neîncetat Denise pe Yves), oameni pe care am fi tentați să-i considerăm frivoli, dar a căror singură vină e că au avut o viață fericită. Și, există, pe de altă parte, oameni ca Yves sau Nick Carraway care nu pot rămâne indiferenți, care au cunoscut și durerea, și suferința, și groaza, și care fac eforturi să se adapteze din nou la o lume lipsită de griji. Și în Neînțelegerea și în Marele Gatsby există o prăpastie între aceste două lumi. Pot fi construite poduri între ele, fiecare poate încerca să-l înțeleagă pe celălalt, însă, în definitiv, fiecare rămâne prizonier al propriei lumi.
Denise se simte vinovată pentru viața ei fără griji, pentru colierele cu perle și diamante pe care le poartă, în timp ce Yves se izolează în tăcerea lui, ținând doar pentru el amintirile groaznice ale zilelor de coșmar din război, refuzând să o lase să facă parte din lumea în care el trăiește zilnic (amintirile din război, munca la birou pe care o urăște, grijile financiare). Un lucru surprinzător pe care l-am constatat în literatura despre Primul Război Mondial este tăcerea pe care și-au impus-o supraviețuitorii. În timp ce avem un „muzeu imaginar” foarte bogat al ororilor petrecute în cel de-Al Doilea Război Mondial, se pare că știm mult mai puține despre primul… Pe lângă imposibilitatea celor ce nu au luat parte la război de a înțelege ce s-a întâmplat cu adevărat pe front, există și refuzul de a vorbi al foștilor soldați. Și de aici, evident, și neînțelegerea…
Titlul în franceză (Le malentendu) cuprinde o nuanță negativă mai dificil de surprins în română: este vorba de o rea înțelegere. Atunci când comunicarea eșuează, nu avem doar neînțelegere, ci o înțelegere proastă, trunchiată. Și asta se întâmplă cu cei doi protagoniști: rămași fiecare în lumea lui, fără a putea ajunge cu adevărat la celălalt, Yves și Denise își fac un scenariu mental deformat în care fiecare îl înțelege prost pe celălalt, atribuindu-i doar gânduri și trăiri din propria lume. Nu numai că nu reușesc să se cunoască cu adevărat, dar ajung să se înțeleagă complet deformat unul pe altul.
Deși este, într-adevăr, un foarte bun roman de dragoste, mie mi-a plăcut Neînțelegerea mai mult ca roman istoric. În fine, este roman istoric pentru noi cei de acum, la momentul apariției era un roman al timpului prezent. Dar tocmai prin faptul că își surprinde atât de bine timpul prezent îl face pentru noi un foarte bun roman istoric. În Neînțelegerea istoria nu este reconstruită sau documentată, este istorie trăită, istorie la timpul prezent, iar autoarea este un foarte bun receptor al propriului timp. Și cel de-al doilea roman al său tradus în limba română, Suita franceză, este, la fel, un roman al timpului trăit, a cărui acțiune începe în 1940, odată cu ocuparea Franței de naziști, dar care a rămas neterminat întrucât, doi ani mai târziu, la 39 de ani, Irène Némirovsky că a murit, alături de soțul său, în lagărul Auschwitz (asta apropo de o altă comemorare, pe 27 ianuarie s-au împlinit 70 de ani de când Armata Roșie a eliberat ultimii deținuți din lagărele de concentrare Auschwitz-Birkenau, fiind declarată Ziua Internațională de Comemorare a victimelor Holocaustului). Acum abia aștept să citesc și Suita franceză și, apoi, să văd ecranizarea lui Saul Dibb, cu Kristin Scott Thomas.
Neînțelegerea, de Irène Némirovsky, traducere: Nicolae Constantinescu, Editura Polirom, 2014, col. „Biblioteca Polirom. Esențial”