… şi, pe alocuri, motivele tâmpite pentru care s-a întâmplat asta.
Gând la gând cu bucurie: după ce vineri v-am povestit de cărţile pe care le-am citit prea devreme, ni s-a sugerat să mergem mai departe şi să înşirăm cărţile pe care le-am citit prea târziu. Ne gândisem deja la asta, aşa că azi o să vă povestesc despre cărţile alea pe care la o anumită vârstă, le citeau toţi colegii şi prietenii mei, dar pe care eu le-am sărit – pentru că voiam să fiu altfel, pentru că aveam cu totul alte preocupări, sau pur şi simplu pentru că nu mi-au picat în mână la momentul potrivit – şi pe care le-am redescoperit cu câţiva ani mai târziu decât ar fi trebuit.
La fel ca şi cu cărţile pe care le-am citit prea devreme, şi unele din cărţile pe care le-am citit prea târziu s-au pierdut. Pentru că, uneori, fiecare carte are vârsta ei, şi trebuie să vă sincronizaţi. Altfel, tot ce rămâne e o apreciere raţională a ceea ce ai citit, nu şi o conexiune reală cu personajele şi lecţiile pe care ar trebui, altminteri, să le învăţaţi împreună.
Şi o să pun în capul listei Micul prinţ. Mi-e oricum neclar la ce vârstă trebuie citită cărticica asta care i-a făcut pe atâţia să viseze cu ochii deschişi. Poate trebuie să fii adolescent, miop sau nu, sau chiar mai mic de atât. Sau cine ştie, poate mi-am supărat eu copilul din mine şi nu m-a mai lăsat să mă bucur cu adevărat de ea, dar în facultate, când am avut prima oară curiozitatea s-o răsfoiesc, nu mi-a lăsat nicio impresie, a trecut prin mine cu la fel de mult impact ca un articol de ziar.
Vă spuneam data trecută că, pe vremea când ai mei mi-l tot arătau pe Jules Verne în bibliotecă, eu eram mai preocupată de hard sci fi din care nu înţelegeam nimic (iar din punctul ăsta de vedere, lista de săptămâna trecută e restrânsă :)). Ei bine, mă credeţi sau nu, dar pe Jules Verne abia în liceu am început să-l citesc. Când alţii filosofau cu Cioran în braţe, eu abia îi descopeream pe căpitanul Nemo şi pe Cyrus Smith. Şi recunosc că, cel puţin de data asta, n-a fost rău că am fost mai întârziată. Jules Verne nu e cel mai abil creator de personaje memorabile, dar m-a prins aerul de mister şi inaccesibilitate în care reuşea să le învăluie, indiferent că vorbim de Nemo, Smith, sau Phileas Fogg.
Şi dacă tot suntem la ficţiune speculativă, nu pot să trec mai departe fără să aduc în discuţie Minunata lume nouă a lui Huxley, pe care însă n-am ocolit-o intenţionat, ci pentru că pur şi simplu nu mi-a picat în mână până acum câţiva ani. Faptul că n-am citit-o în acelaşi timp Fahrenheit 451 şi alte distopii clasice, ci după câţiva ani buni de citit science fiction, i-a micşorat substanţial impactul.
Iar apropo de Bradbury – cu Cronicile marţiene am avut cam aceeaţi problemă. Pur şi simplu n-au mai picat aşa cum trebuie. Nu înseamnă că n-am mai apreciat scriitura. Ci că deja le puneam automat pe acelaşi raft cu Wells, fără să vreau.
De Ursula K. Le Guin m-a apucat la timp, dacă e să ne luăm după abilitatea mea de a-i pricepe cu adevărat mesajul. Dar să constaţi după vreo zece ani de citit sci fi că ai evitat un autor absolut demenţial pentru că numele lui îţi amintea de altceva, care ţi-a plăcut mai puţin (de Gerard Klein, absolut fără nicio legătură, ştiu), m-a făcut să mă simt stupid. Aşa cum şi meritam 🙂
Povestirea cameristei a lui Margaret Atwood am ţinut-o pe un raft vreo doi ani pentru că avea o copertă oribilă. De veghe în lanul de secară poate mi-ar fi plăcut mai mult dacă aş citit-o când eram de-o vârstă de Holden Caulfield. Iar Ultimul mohican poate ar fi mers mână în mână cu Winnetou – dar şi pe Winnetou l-am sărit, din păcate, iar Ultimul mohican mi s-a părut de-a dreptul îngrozitoare.
Şi pentru că seria asta de postări nu-şi are rostul dacă nu ne povestiţi şi voi din regretele şi nostalgiile voastre – voi ce cărţi aţi citit prea târziu?