Anchetă: Cum (să) citim? – Sfaturi de lectură de la doisprezece scriitori români

Am revenit cu o altă anchetă pe Bookaholic, ultima de pe acest an. Tocmai pentru că, pentru mulți dintre voi, vacanța sau concediul de iarnă a început, clipele acelea în care avem mult mai multă vreme de petrecut cu cărțile, ne-am gândit să dedicăm această anchetă lecturii. Să primim (sau nu, sau mai pe ocolite) sfaturi de lecturi de la o parte dintre scriitorii noștri români preferați. Așa că am adresat următoarea întrebare: „Cum (să) citim?”. Ne-au răspuns, cu amabilitate, entuziasm și texte minunate doisprezece scriitori: Ioana Pârvulescu, Florin Bican, Adela Greceanu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Daniela Zeca-Buzura, T.O. Bobe, Cristina Andrei, Florin Irimia, Miruna Vlada, Bogdan Munteanu, Corina Sabău și Jean-Lorin Sterian. 

Alte introduceri sunt de prisos. Lectură plăcută, așadar!

Ioana Pârvulescu

Cum să citim? Cu bucurie

Cea mai puternică imagine a cititorului se află, pentru mine, în Poveste fără sfârşit (sau, cum aş prefera eu titlul românesc, Poveste nesfârşită) de Michael Ende. Bastian s-a ascuns în podul şcolii, cu cartea lui furată. O deschide, ştiind precis că el este în lumea lui reală, într-un pod prăfuit, iar personajele din carte sunt în lumea lor fabuloasă, născută din litere. La un moment dat i se pare că se produce un fenomen curios, se simte „curentat”, ca şi cum cele două lumi s-ar atinge şi s-ar crea un canal de comunicare între ele, ca şi cum ar putea da mâna cu personajele, iar ele l-ar putea privi drept în ochi. Apoi, în a treia fază, băiatul care citeşte intră cu totul în lumea din carte, e absorbit şi devine personaj alături de eroii de acolo, îi cunoaşte, trăieşte cu ei aceleaşi aventuri, salvând tărâmul fanteziei. În fine, vine o clipă (grea), când trebuie să-şi ia rămas bun de la prietenii lui din viaţa cea nouă, spunându-le că n-o să-i uite niciodată şi, la urmă de tot, iese din carte şi se regăseşte iar în podul prăfuit. Doar că acum are amintiri şi prieteni în plus, existenţa lui s-a colorat. Şi, atenţie: nu sunt amintiri livreşti, sunt, dimpotrivă, amintiri trăite, amintiri ale întâmplărilor la care a participat şi el. El a salvat tărâmul fanteziei, iar acesta l-a salvat pe el.

Se spune că lectura de identificare din copilărie se pierde cu timpul şi pe măsura „specializării”. Ce n-ar trebui totuşi să se piardă este canalul acesta de comunicare între viaţa dinafara cărţii şi viaţa dinăuntrul ei. Până la urmă cărţile (mai ales cele bune, dar, uneori, şi bucăţi din cele proaste) tot viaţă sunt. Cititorul care uită asta şi crede că există un zid despărţitor între cele două lumi pierde tot rostul cititului, acela de a-ţi da mai multe vieţi, de a crea din existenţa ta o poveste nesfârşită.

(Cea mai recentă carte publicată: Cum continuă povestea, Editura Humanitas, 2014.)

Florin Bican

LECTURĂ PE ORICE TEMPERATURĂ

În principiu, lectura este o activitate pe care fiecare individ şi-o modelează în funcţie de propriile idiosincrasii. Am văzut oamenii citind în picioare sau chiar în mers. Am văzut – în Arizona – un conducător auto citind cu cartea deschisă pe volan, în timp ce se deplasa – ce-i drept, într-o coloană foarte lentă – spre Marele Canion. Pe plăcuţele de înmatriculare ale maşinii scria „ERIC 1” – aşadar, îmi place să cred că ştiu şi cum îl chema pe acest cititor singular.

Îl văd adesea, cu o imensă bucurie, pe „omul care aduce cartea” citind în metrou, sau chiar pe peronul metroului, şi radiind plăcerea lecturii ca pe o aureolă.

Chiar şi eu i-am citit fiului meu, la insistenţele lui, când avea vreo cinci ani, „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu (pe atunci „Visul”) în timp ce ne plimbam pe aleile Parcului Carol (pe atunci „Libertăţii”).
Se poate, deci, citi în orice poziţie… Personal, prefer să citesc în pat, cu o pernă tare sub omoplaţi, la lumină reglementară, căzând duios pe pagină, din stânga. Când stau culcat, îmi vine parcă mai uşor să-mi părăsesc trupul, căci ce e lectura dacă nu o ieşire din trup pentru a accesa un alt plan?

Dar nu cred că cineva ne poate sfătui cu adevărat cum să citim. Deşi în cruntul final al anilor ’80 am primit câteva sfaturi utile pentru practicarea lecturii pe timp de iarnă. Pe atunci iernile erau cumplit de reci, mai ales în apartamente, iar cititul în pat nu oferea confortul la care te-ai fi aşteptat, pentru că presupunea expunerea periodică a braţelor şi pieptului la frigul din cameră, ori de câte ori trebuia întoarsă pagina. Şi asta-ţi cam tăia cheful.

Însă doi profesori universitari de la Politehnica din Bucureşti, un cuplu nărăvit la citit, m-au învăţat cum să citesc în pat la temperaturi de sub zece grade. Reproduc în continuare sfatul lor, pentru că… s-ar putea să nu se ştie.

Deci: te vâri sub plapumă până-n gât, preferabil cu un fes pe cap şi mânuşi fără degete pe mâini. Iei o jachetă groasă, de lână, şi o îmbraci invers – adică ţi-o tragi pe mâini cu faţa în jos, peste plapumă, până când gulerul îţi acoperă bărbia. Astfel, ai braţele, pieptul şi gâtul protejate şi poţi întoarce paginile fără grijă, ferindu-te, totuşi, să provoci curenţi de aer prea puternici.

Revenind la Eric, care pariez că n-ar şti cum să citească în astfel de condiţii, sunt sigur că el ar fi în stare să breveteze o metodă de a citi la volanul unui automobil decapotabil.

(Cea mai recentă carte publicată: Și v-am spus povestea așa, Editura Arthur, 2014.)

Adela Greceanu

Sfaturi n-am să dau. Nu mă încîntă. Și nu știu la ce bun. Dar pot povesti cum îmi place mie cel mai mult să citesc. Mai întîi trebuie să am timp. Sau să-mi iau timp. Să fur, dacă trebuie. Apoi să scot din bibliotecă sau din teancurile de lîngă bibliotecă și de pe măsuța de cafea cărțile din care am chef să citesc și să recitesc. De pildă la începutul lui 2014, am prins cîteva zile (ce lux!) în care asta am făcut: mi-am înșirat pe canapea ”Cursurile de literatură” ale lui Nabokov, cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, „Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam”, ”Doamna Bovary” a lui Flaubert, ”Ulise”-le și povestirile lui Joyce, povestirile lui Kafka… Și (re)citeam din Nabokov, lăsîndu-mă ghidată de el prin istoria melancolică a gîndacului Gregor Samsa, cu cartea lui Kafka deschisă sub Nabokov sau citeam comentariile lui BAS la nodurile tematice (cum le spune Nabokov) din literatura lui Flaubert cu „Doamna Bovary” la îndemînă și tot așa. Cărți care cheamă alte cărți, care cheamă alte cărți… la nesfîrșit – așa îmi place cel mai mult să (re)citesc.

(Cea mai recentă carte publicată: Și cuvintele sunt o provincie, Editura Cartea Românească, 2014.)

Bogdan-Alexandru Stănescu

E foarte important să citești mai multe cărți simultan. Poți încerca să le plasezi în locuri strategice din casă. Să zicem că citești două romane: unul trebuie să stea pe lângă budă, celălalt în drumul spre telecomandă. Astea ar fi aparițiile recente. Ei, ele trebuie condimentate cu o carte veche, care ți-a plăcut foarte mult pe vremuri și pe care altfel nu ai avea timp s-o recitești. Să zicem, aleatoriu, Relatare despre Regele David. Pe asta ține-o lângă pat, pentru că nu e nimic mai reconfortant decât să-ți lași mâna să alunece spre o carte cunoscută, la prima oră a dimineții. Să spunem că dormi cu fața-n sus – respectă exact pașii! – primul lucru pe care-l faci este să verifici dacă mai trăiești. OK, ești în viață, coboară mâna pe lângă pat, cu palma în jos. E acolo? Bun, înseamnă că mai există speranță, pipăie coperta cu un gest care să nu excludă senzualitatea. Dacă e ediția aia din Globus, știi că hârtia a înflorit, are un soi de puf care vibrează când îl atingi. Ridici cartea și ți-o așezi pe față, deschisă. Inspiri profund și stai așa cam un minut. Afară e încă întuneric, copiii dorm în camera de alături, mâțele deja au început să se alerge și să se scuipe prin casă. E timp. Citește 5 minute, lasă-te înveșmântat de toate aromele și gusturile pe care Heym le presară în carte. Ziua poate să înceapă. Te gândești să faci o baie, lungăăă, fierbinte și mai ales fără alți oameni sau animale prin jur. Îți iei cu tine volumul de poeme al lui Louise Glück, iei cele două romane noi (unul e istoric, despre viața lui Alexandru cel Mare, celălalt e un roman scris de un tânăr autor român), iei eseurile lui Brodski și, eventual, îl iei și pe Kindle cu tine. Ai cel puțin o oră de citit în liniște. Pentru amiază îți rezervi ceva mai hardcore – poți începe, de exemplu, cu Odiseea. E foarte important să citești Odiseea în fiecare an. Citește două cânturi în după-amiaza asta, apoi treci la treabă. Ai printat vreo 6 manuscrise. Ia-l pe cel mai puțin interesant. Citește 20 de șpalturi, apoi treci la următorul. Ai timp până seara să-ți dai seama care merită citit integral, și care nu. Seara așteaptă să se culce toată lumea și treci la plăcerea ta vinovată: un roman de John Le Carré, poate chiar și două-trei pagini din Cvartetul din Alexandria. Poți adormi, eventual, cu niște Philip Larkin, Christopher Logue, James Fenton. Important e să adormi cu poezie, așa cum e important să te trezești cu o carte veche, plină de arome.

(Cea mai recentă carte publicată: anaBASis. Cu 12 ilustraţii de Laurenţiu Midvichi, Editura Cartea Românească, 2014.)

Daniela Zeca-Buzura

Cred că misterul răspunsului la întrebarea „cum să citim?” e cel puțin la fel de dens precum cel al întrebării „cum să scriem?”. Ei, bine, nu am o rețetă eficientă pentru asta, deși lectura s-a eficientizat și sunt puse în uz modele de citire rapidă, pe diagonală, pe sărite, dar consider că nu putem ști cum să citim până nu ne răspundem de ce o facem.

Pentru mine, în ordine cu totul subiectivă, un lucru e cert: nu poți citi ficțiunea decât rând cu rând și printre rânduri – asta în măsura în care asumi lectura ca pe o manieră subtilă de cunoaștere a lumilor celorlalți…

Eu, de pildă, citesc – dar când declar asta mă mențin departe de moftul oricărei recomandări – încercând să aflu dacă aș fi scris dezvoltând la fel acel subiect, iar bucuria îmi parvine în primul rând de pe urma acestui gen de confruntare: autorul acela a fost altfel decât mine și ce a descoperit el în plus, așa încât cititul devine o captivantă explorare a diferenței, care mă seduce la fel nu numai când este vorba despre literatură, ci și despre filosofie, istorie, politică, jurnalism, psihologie.

(Cea mai recentă carte publicată: Omar cel Orb, Editura Polirom, 2012.)

T.O. Bobe

Răspunsul la întrebarea cum să citim a fost întotdeauna foarte simplu: să citim adecvat. Adecvat la fiecare carte, la fiecare articol sau etichetă de pe un ambalaj. Așa cum nu te duci la plajă în haină de nurcă sau în șlapi la viitorii socri cînd ceri mîna alesei, n-are rost să citești nici o carte despre teoria unificată a universului doar ca să strîmbi din nas pentru că un cuvînt se repetă de șase ori pe pagină.

Bănuiesc însă că nu în direcția asta bătea întrebarea dumneavoastră. Și o să spun că, nu atît spre surprinderea, cît mai ales spre dezamăgirea mea, există încă mulți oameni instruiți care citesc ficțiunea în scop informativ, ca să învețe ceva, ca să deprindă nu știu ce fără profesor, ca să afle un sfat de viață util.

E aici o confuzie cauzată, bănuiesc, de suportul cărții. Dacă ai fost obișnuit din școală că niște hîrtii tipărite și legate între coperte servesc numai la aflarea unor informații (despre cum se calculează lungimea bisectoarei, despre cel mai înalt vîrf din Pirinei, despre aparatul excretor al rozătoarelor mici), atunci o să cauți și în Anna Karenina date despre vestimentația din secolul al XIX-lea, despre mijloacele de locomoție de pe vremea aceea sau o să încerci să extragi o învățătură morală despre cum se trăiește amorul, ca s-o aplici în propria viață. E ca și cum te-ai aștepta să vezi la televizor numai meciuri de fotbal și, dacă rulează Casablanca, ai fi dezamăgit că n-o să găsești acolo niște bărbați în chiloți alergînd după o minge.

Vorbesc mai întîi despre eroarea cititului pur informativ, pentru că ăsta e cazul cel mai des întîlnit atunci cînd obiectul e o carte de ficțiune. Să fii atent doar la poveste, să apreciezi exclusiv subiectul arată că scapi din vedere esențialul, și anume că un roman sau o povestire e în primul rînd un obiect estetic. Dacă te uiți la un tablou al lui Grigorescu și vezi boul sau la unul al lui Degas și admiri gambele balerinelor, nu se cheamă că ești un iubitor de artă. Dacă din Curcubeul gravitației te aștepți să afli date despre al doilea război mondial, nu se cheamă că ești cititor. Dacă ceri de la o carte de ficțiune să servească cine știe cărei ideologii, să determine creșterea alocației pentru copii și văduvele de război sau acordarea unei indemnizații de merit pentru țîrcovnicii pensionari, înseamnă să instrumentalizezi literatura, să-i atribui funcții pe care nu le are. Sigur, poți și să spargi nuci cu unele dicționare, dar asta nu înseamnă să le utilizezi în scopul pentru care au fost făcute.

Însă cea mai mare eroare mi se pare a fi aceea de a-ți închipui că, dacă nu extragi dintr-o carte în primul rînd informațiile, atunci știi cum trebuie să arate literatura și rejectezi din principiu orice nu seamănă cu propriile așteptări. În cazul ăsta o să te plîngi că la Virginia Woolf, în Valurile, nu e suficient suspans, că în Orașele invizibile a lui Calvino intriga e insuficient conturată sau că Pastelurile lui Alecsandri au excesiv de multe descrieri de natură. Evident că exemplele de mai sus sînt grosiere, însă aplicarea unei grile de lectură inadecvate e deseori o sursă de nefericire pentru cei care se pretind cititori avizați. Cum să nu compătimești un gourmet întristat că mămăliga n-are cimbru, iar brînza de bivoliță nu miroase a pește?

Ca să n-o lungesc foarte mult, recomand cititul relaxat, dar nu leneș, atent, însă nu firoscos. Nu căutați cu anasîna erori, dar nici nu înghițiți pe nemestecate orice. Nu începeți să citiți aplicînd una dintre cele trei, opt, unsprezece grile de lectură pe care le știți, pentru că e posibil ca respectiva carte să nu semene cu nici una dintre cele citite deja. Așteptați-vă la orice, bucurați-vă de orice descoperire nouă și nu cereți unei cărți să vă dezvăluie sensul ascuns al vieții, dacă nu vreți să ajungeți să postați pe facebook citate. Sensul vieții e unul singur și îl cunoaștem cu toții, e 42.

(Cea mai recentă carte publicată: Contorsionista, Editura Humanitas, 2011.)

Cristina Andrei

Cum citim?

Citim pentru că ni s-a spus la şcoală. Citim pentru că i-am văzut pe alţii citind. Citim pentru că am văzut acasă. Citim cum am văzut acasă. Tata lucra în trei schimburi: trei zile dimineaţă, două după-amiază, două de noapte. Avea timp puţin, aşa că citea în tramvaie, în autobuze, citea în staţii şi citea chiar mergând. Mama citea între o supă şi o musaca ori cât dura programul maşinii de spălat. Ăsta e cititul ca necesitate. Ca mâncatul, băutul, somnul. Se înscrie, cumva, în şirul nevoilor de bază din piramida lui Maslow.

Citim pentru că trebuie: bibliografii impuse (repezit, pe diagonală, hămesit), must read-uri ale iernii, ale primăverii, semnate de cutare autor sau cutare critic, etc. (cu atenţie la detaliile care dau identitate opiniei noastre şi savoare conversaţiilor). Citim cărţile prietenilor, pe ale cunoscuţilor (cu grabă, pentru că ne sunt aşteptate părerile), cărţi de specialitate (psihologie, sociologie, politologie, life-coaching) pentru a fi în trend, în orice trend, cărţile pe care le primim cadou (pentru că trebuie să fim recunoscători).

Există şi un alt fel de lectură. Sunt cărţi pentru care ne pregătim îndelung. Tot copil fiind, existau autori sau titluri pe care le căutam sau le pândeam îndelung la biblioteca şcolii, a liceului şi, mai târziu, a facultăţii (Eliade, Dostoievsky, Cioran). Când izbuteam să le iau cu mine acasă începea pregătirea. Un disc, un compozitor, o piesă anume. Lumina trebuia să cadă în unghi optim, o pernă şi încă o pernă. O cană cu ceai. Izolare. Atmosferă. Ăsta era şi a rămas cititul ritualic.
Citim pe net, citim pe tabletă, citim cărţi ale căror pagini foşnesc uşor, miros a cerneală, pot fi subliniate, îndoite, răsfoite.

Citim să ne informăm, să ne documentăm, să învăţăm, să ne bucurăm. Citim cu foame, cu furie, cu nerăbdare, temeinic, superficial, citim cu drag, de nevoie, cu voluptate, cu sete, curioşi, obosiţi, relaxaţi.

(Să) citim oricum, numai să citim.

Asta vor vedea copiii noştri şi vor citi, pentru că au văzut acasă.

(Cartea de debut: Abonatul nu poate fi contactat, Editura Nemira, 2014.)

Florin Irimia

„Acest roman își va modifica înțelesul în funcție de contextul în care este citit. Sfatul meu este să-l citiți măcar de zece ori. Creați diferite atmosfere. Citiți-l:

La lumina electrică

La lumina lumînării

Pe întuneric

La lumina lunii.

Astfel, veți experimenta o serie de stări psihologice care vă vor conduce la exprimarea următoarelor afirmații:

Textul este fără îndoială un tratat științific, dar nu vă puteți da seama ce anume tratează;

Textul ar putea fi un tratat științific cu condiția să trateze o anumită problemă științifică;

Cu siguranță textul nu este un tratat științific, dar atunci ce este?

Textul este o lucrare de doctorat!

Un autor a scris acest Text!

Textul s-a scris singur!

Textul este modern!

Textul este postmodern!

Textul este holograma adevăratului Text;

Textul este o pictură de Jackson Pollock!

Treci la masă! Acum!

Mamă, Textul m-a mușcat de mînă!

Pe măsură ce veți citi acest Text, autorul se va retrage din paginile lui, dar, atenție, acest lucru nu va fi observabil cu ochiul liber. Nu m-am hotărît încă cum voi proceda, dar dispariția sa este inevitabilă.

Odată cu retragerea autorului, voi lua cu mine și interiorul cuvintelor, lăsîndu-vă doar conturul acestora, un lucru de altfel nevinovat care totuși ar putea în anumite contexte să afecteze înțelegerea Textului.

În speranța unei colaborări fructuoase,

Al dumneavoastră,

Nimeni”

Mi s-a părut amuzant să încep cu acest fragment dintr-un roman la care începusem să scriu acum vreo zece ani și pe care, ulterior, l-am abandonat. Dar iată, încă de pe atunci mă preocupa întrebarea „Cum (să) citim?”. Azi, după îndelungi meditații, pot să ofer un răspuns.

Să citim pe îndelete, la ore fixe, ca și cum am lua o masă de cuvinte, foarte consistentă în nutrimente pentru minte și suflet, sau să citim ori de câte ori apucăm, în metrou, în autobuz, așteptând avionul sau în avion. Să citim ca să înțelegem și să ne înțelegem mai bine.

Să citim pentru noi, în gând, dar să citim și cu glas tare, să le citim și altora ce ne-a plăcut nouă, să citim copiilor noștri, dar și părinților noștri, să citim prietenilor și iubiților, soțiilor și iubitelor, să citim tuturor celor care vor să ne asculte.

Să citim în pat, înainte de culcare și imediat după ce ne-am trezit, ca niște dependenți, ca niște ahtiați, să nu putem începe ziua dacă nu ne-am luat porția de lectură, măcar zece pagini, dacă nu mai mult. Să citim cu televizorul închis și cu lumina stinsă, să vină lumina numai de la Kindle sau de la tabletă sau de la veiozuța aceea portabilă pe care ne-am cumpărat-o din Cărturești ca să fim cool.

Să citim cu atenție, să ne concentrăm, să citim nu ca să treacă timpul, ci ca să călătorim în timp, în trecut sau în viitor, pe o altă planetă sau pe una ca asta, în anii 1940 sau în secolul al XIX-lea. Să fiți convinși că se poate.

Să citim ca și cum am învăța o limbă străină. Să citim cu creionul în mână. Să citim și să luăm notițe. Să citim și când dăm peste cuvintele acelea pe care le-am căutat toată viața, să le decupăm (metaforic) și să le lipim undeva pe sufletul nostru. Sau undeva de unde sufletul nostru să le poată citi ori de câte ori simte nevoia.

Să citim și apoi să recitim. Să citim și să băgăm la cap. Să citim avizat.

Dar uneori să citim numai și numai din pură plăcere. Să citim ca să ne lăsăm duși de poveste. Să citim și cu cât citim, să simțim cum ne dematerializăm din lumea asta și ne rematerializăm în cea din carte.

Să citim ce ne place, dar, dacă se poate, să nu ne placă numai un gen sau un singur autor, să citim cât mai variat, și poezie și proză, și roman și proză scurtă, și uneori, de ce nu, și câte o piesă de teatru. Să citim și autori români și autori străini, și contemporani și clasici. Slavă-domnului, avem de unde alege! Apoi să citim pe Kindle, pe tabletă, pe telefonul mobil, dar să nu ne despărțim niciodată de cartea tipărită, că e cea mai faină dintre toate! Până la urmă Kindle-ul nu miroase nici a tipar, nici a cerneală, nici a hârtie. Deocamdată, cel puțin. 🙂

Să cumpărăm cărțile pe care le citim. Să împrumutăm, desigur, decât să nu citim deloc, dar să cumpărăm ori de câte ori e posibil căci cumpărând, e ca și cum am adopta un autor. Mai ales dacă vorbim de un autor de-al nostru.

Să citim, pentru că, dacă nu citim, e ca și cum am trăi degeaba.

Să citim, pentru că, dacă nu citim, nu vom ști nici cum să trăim.

Să citim, pentru că, dacă nu citim, nu vom putea scrie niciodată.

Să citim în timp ce de undeva se aude o muzică în surdină. Să citim cu un pahar de vin roșu alături sau cu un ceai de ghimbir cu lămâie. Să citim cu o cafea lângă noi sau cu un pahar de coniac armenesc. Sau la o cafea în care am picurat un strop de coniac armenesc. Să citim fumând, sau să citim o carte despre cum să te lași de fumat. Să citim acasă, sau într-o librărie, într-un pub, sau într-o cafenea, să citim în timp ce mergem pe stradă. Să citim oricum, numai să citim.

(Cea mai recentă carte publicată: Câteva lucruri despre tine, Editura Polirom, 2014.)

Miruna Vlada

Eu i-aş sfătui pe toţi să încerce să citească în tihnă, dar cu toate organele. Eu sunt senzorială, ca să înţeleg nu trebuie doar să îmi las imaginaţia să explodeze, dar şi să simt pe piele. Acestea sunt instrumentele de bază, aş zice – să fii dispus să te joci pe bune, adică să te bagi cu totul acolo în jocul acela de dincolo de pagină. Să laşi cartea să „ţi se întâmple”, să te ducă de colo colo. Eu cel puţin aşa fac, nu e programatic, dar aşa îmi iese. De aceea citesc mai mult şi mai cu patos decât văd filme. O fi şi ceva orgolios la mijloc, dar vreau să am controlul propriei răvăşiri dintr-o carte. Să mă doară ficatul, să am senzaţie de vomă, să mă regăsesc printre ruinele lecturii şi apoi mai ales să fiu fericită când totul iese bine. De multe ori am învăţat să-mi reconstruiesc speranţa din cărţile unde lucrurile merg bine, unde se rezolvă drama, unde cei pierduţi se regăsesc. Evident acesta e un tip de lectură. Cea în care trăieşti, nu doar citeşti. Şi ca să trăieşti trebuie să-ţi foloseşti toate organele, sub imperiul de teroare al propriei imaginaţii. Dar mai sunt şi lecturile de relaxare, şi de ele avem nevoie, hai să nu fim scorţoşi. Eu chiar simt nevoia ca după un roman-două din astea de trăit, să mai pun o pauză şi cu ceva mai soft, un roman poliţist sau ceva uşurel, eseuri folosofice, de exemplu. Gândirea abstractă odihneşte imaginaţia. Ne face bine să zburdăm un pic pe câmpiile ontologice, și, după aia, să ne întoarcem cu muşchii antrenaţi la lecturile alea de făcut părul măciucă. Eu aşa citesc – ca să mă îndrăgostesc, ca să fac transfer emoţional terapeutic către personajele care mă enervează, ca să-mi provoc clişeele, ca să mă simt neputincioasă şi suverană. Şi de-aia am nevoie de un set amplu de organe cu care să citesc, nu doar cu spiritul „intelectualist” al dorinţei de cunoaştere. Şi mai e ceva – să nu pleci la drum fără provizii şi cu aşteptări nerealiste. Că eşti alpinist acolo în carte, trebuie să faci faţă pe cont propriu căderii în gol. Dacă pleci nepregătit nu ajungi unde trebuie şi dacă porneşti deja cu nişte opinii formate despre cum va fi vârful îţi tai singur craca. Trebuie să fii liber când citeşti, asta cred că e cheia. Să te rupi de lume şi să citeşti cu limitele libertăţii tale în joc.

(Cea mai recentă carte publicată: Bosnia. Partaj, Editura Cartea Românească, 2014.)

Bogdan Munteanu

Cum să citim. Enter. Țac-pac.

* Cum să citim rapid și inteligent;

* 6 strategii care te vor ajuta să citești o carte mai repede;

* Învață cum să citești mai mult, mai repede;

* Cum să citim o carte pe oră;

* Vrei să poți citi trei cărți pe zi?

Măi, să fie! Repede, repede și mult, bagă viteză, dă-i înainte, Google te pune pe fast-forward!

Recunosc, sunt un tip comod. În loc să pun la punct strategii tari de tot, pe care să le urmez și – mai mult – să le împărtășesc, așadar, în loc să pun la punct strategii, m-am obișnuit să pierd vremea într-un mare fel. Uite, chiar acum sunt într-o cafenea, sorb și pufăi în draci. În fața mea, un laptop. O pagină word – șaptesutedouășopt de caractere scrise. Le recitesc. E și Google prin preajmă, cu rețetele lui. Le citesc și p-alea. Facebook, pac și el cu news-feed-ul. Arunc o privire, nu mă pot abține. Așa, mai departe, telefonul mobil. Șmecher și el, bâzâie din când în când. SMS-uri. Citesc, citesc, citesc, și uite că am rămas ancorat în cafenea, cu gadget-urile în jurul meu. Treabă-i asta? De când am început să scriu despre cum să citim, îmi tot fac cu ochiul de pe pervaz câțiva oameni de zăpadă, un Moș Crăciun zâmbăreț și o cutie cu… cărți. Trei într-o barcă, Magicianul, Captiva, Orașul și câinii, Luna și doi bani jumate, Deșertul tătarilor. Ho-ho-ho! Să mă distrez oleacă cu zăpăciții lui Jerome K. Jerome? Să dau o tură prin America de Sud, cu Llosa? Sau prin Grecia, cu Fowles? Eiii, dar aș putea s-aștept o veșnicie alături de Giovanni Drogo! Sau să o iau pe coclauri cu lunaticul de Charles Strickland. Greu de ales! Încă o cafea, vă rog. Shutdown, v-am pupat și-am plecat la colindat!

(Cea mai recentă carte publicată: Bine te-am rătăcit, Incognito!, Editura Limes, 2011.)

Corina Sabău

Citim cum suntem, în cazul meu, haotic, nesistematic, emoţional, fără fişe, trăind câte un an întreg cu o singură carte, fericită că patru cuvinte pot chema după ele atâta viaţă ,„Caddy smelled like trees”, propunându-mi să nu fiu ridicolă şi să vorbesc peste tot despre cartea pe care o citesc, ca și când ar fi singurul subiect de pe lume, dar surprinzându-mă că vorbesc despre ea în cele mai nepotrivite locuri și conjuncturi, pe treptele radio-ului, la nunţi, botezuri sau cununii, gândindu-mă, în timp ce vorbesc, nu eşti decât o egoistă nenorocită. Dacă totuşi aş încerca o clasificare – ce caraghios sună cuvântul „clasificare” scris de mine – citesc cărţi de capă şi spadă când fac boli contagioase (când m-am îmbolnăvit de vărsat de vânt, prin clasa a-X-a, n-am putut citi decât Michel Zevaco), citesc literatură feministă când simt că mă îndrăgostesc, citesc „oh salvie levanţică iasomie trandafir” când vreau să citesc „oh salvie levanţică iasomie trandafir”, citesc despre apusurile Micului Prinţ când mă simt singură şi neînţeleasă, citesc Madame Bovary când mă simt ataşată, chiar mândră (citându-l pe Llosa) de „incurabilul” meu materialism, citesc Evangheliile când, dimporivă, „incurabilul” meu materialism mă scoate din sărite, mă întorc mai mereu la Nastassia Filipovna pentru că nu există nici un alt personaj care să-mi ofere mai puternic (folosind expresia lui Kundera) „beția căderii”, citesc cărţi de istorie sau despre drepturile omului când mă simt deşteaptă şi îmi ofer iluzia că pot înţelege ceva din lumea asta.

(Cea mai recentă carte publicată: Dragostea, chiar ea, Editura Polirom, 2012.)

Jean-Lorin Sterian

Sînt un cititor haotic. Dacă Lenin a spus, „Învățați, învățați și iar învățați”, eu sînt pentru „Citiți, citiți, numai citiți”. În ultimele trei luni am început șase-șapte cărți, unele pentru școală (m-am înscris la alt master și cînd zic că „merg la școală” sau „am cursuri” lumea mă întreabă adesea: „predai?”), altele pentru propria-mi veșnică plăcere. Acum le închid, mai am două. Mi-e foarte greu să abandonez o carte începută, simt trădarea plutind printre foi. Știu că greșesc, anumite cărți nu sînt pur și simplu scrise pentru mine/ tine.

Nu mi-a fost niciodată de ajuns o singură poveste. Nu sînt persoana potrivită să dea sfaturi pentru că, așa cum națiunile își merită conducătorii, cred că oamenii citesc cărțile pe care le merită. Sînt bune listele de lectură, dar mi se pare trist să fii robul lor. De la 17-18 ani am început să-mi notez titlurile cărților citite și după niște ani am descoperit că sînt robul acestei liste. Uneori îmi pare că am ajuns să citesc doar ca să notez titlurile. Întotdeauna va apărea o persoană care îți va spune: „Cum, n-ai citit cartea asta?”, așa că nu-mi pasă de ce va rămîne necitit. Citesc cărți de la prieteni, cumpăr din anticariate, îmi comand de pe Amazon. Mi-am făcut recent testamentul (ca parte a unui performance) și mi-am lăsat drept moștenire cărțile spectatorilor. Să le aleagă și să le citească cum vor ei. Am o bibliotecă suficient de mare încît să-mi ajungă toată viața. Acum doi ani am început ciclul „Sfârșit de mileniu” al lui Radu Tudoran, din care citesc cam două romane pe an. Nu mă grăbesc, cele 7 volume îmi vor ajunge multă vreme. Nu poți să înveți peștele să înoate. Cîtă vreme cartea va avea un început și un sfîrșit, orice recomandare e inutilă.

(Cea mai recentă carte publicată: Teatrul din sufragerie, 2012.)

 

Sursă imagine principală