Anchetă: Scriitorii din ”Best of: Proza scurtă a anilor 2000” despre provocările genului

Vă povesteam, nu demult, cât de tare ne place nouă proza scurtă și cum credem că a fost cam nedreptățită până acum, pusă într-un con de umbră și uitată acolo. La Gaudeamus, a fost lansată o antologie dedicată prozei scurte românești a anilor 2000, o apariție în premieră editorială la noi: Best of: Proza scurtă a anilor 2000 (Editura Polirom, 2013, editor: Marius Chivu). Am salutat și felicitat inițiativa inedită și, cum altfel, ne-am pus pe citit – chiar vă așteaptă multe surprize literare în această carte. 

Volumul în cauză reunește cele mai bune texte de proză scurtă românească din anii 2000. Astfel, între cele două coperte frumoase, găsim 40 de proze scrise de 23 de autori: Ioana Băețica Morpurgo, T.O. Bobe, Lavinia Braniște, Dan Coman, Luca Dinulescu, Adrian Georgescu, Radu Pavel Gheo, Silviu Gherman, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Cosmin Manolache, Mihai Mateiu, Mitoș Micleușanu, Angelo Mitchievici, Veronica D. Niculescu, Radu Paraschivescu, Cezar Paul-Bădescu, Liviu Radu, Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici, Alex Tocilescu, Călin Torsan, Marian Truță.

Textele au fost selectate de scriitorul și criticul literar Marius Chivu, după mai mulți ani de (re)citiri (poetul spune că a lecturat peste 60 de cărți și 40 de autori români de proză scurtă, o performanță notabilă, zic eu) și însemnări.

Editorul justifică pe larg, în prefață, demersul său, motivat în alcătuirea unei antologii de acest tip din cauza subestimării genului: ”De ce nu avem proză scurtă? Există mai multe posibile explicații. În primul rînd, lipsa tradiției, dar, mai ales, dificultatea genului placată pe mentalitatea scriitorului român care are în continuare prejudecata genului minor și vede în roman oportunitatea canonică prin excelenţă (asta în ciuda unor contraexemple zdrobitoare: Caragiale, Cehov, Borges, Cortázar, Cheever, Carver, Cosașu ș.a.); la care se adaugă predilecţia publicului pentru roman ca gen de consum și, în acord cu legea cercului vicios, conformismul comercial, lipsa de îndrăzneală și de viziune a majorității editorilor care nu încurajează, nu susțin sau nu promovează suficient proza scurtă autohtonă, atitudine întreținută, e-adevărat, și de lipsa oricărui stimulent instituțional”.

Până să discutăm punctual, pe texte, despre volum, am fost curioși să vedem ce părere au scriitorii cuprinși în antologie despre proza scurtă, așa că am realizat o mică anchetă. Nu au putut răspunde toți 23, dar veți citi, în continuare, 10 dintre ei. Aceștia au răspuns la întrebarea ”Care sunt provocările scrierii de proză scurtă și de ce credeți că nu se prea citește acest gen la noi?”. Vă asigur că merită să citiți răspunsurile lui Radu Pavel Gheo, Veronica D. Niculescu, Alex Tocilescu, Cosmin Manolache, Mihai Mateiu, Luca Dinulescu, Lavinia Braniște, Radu Paraschivescu, Adrian Georgescu, Marian Truță.

După aceea, dacă vi s-a deschis apetitul de a discuta despre proza scurtă, vă invit și pe voi să răspundeți la întrebare în comentarii.

 

Radu Pavel Gheo

De ce-ar fi proza scurtă o provocare diferită de alte genuri de ficţiune? Pentru scriitor e doar o problemă de intenţie, de temă, de idee, de perspectivă: unele lucruri le poţi povesti în mai puţine cuvinte, altele în mai multe, unele pot cuceri cititorul prin concizie, altele cer spaţii de desfăşurare mai ample, capătă amploare şi impun o construcţie elaborată, de te trezeşti că ajungi să scrii ceea ce se cheamă un roman.

Dar până la urmă totul e în ochiul cititorului. Poate că asta ar fi o provocare: încercarea de a cuceri cititorul într-o epocă în care se vehiculează ideea că proza scurtă nu are priză la public. Doar că aici mă simt neputincios. Nu pricep de ce proza scurtă (nuvela, povestirea, schiţa) nu ar atrage cititorii – mai ales cînd toată lumea se plînge că nu mai are timp pentru citit. O povestire se poate citi de la un capăt la altul în metrou sau seara, înainte de culcare, se poate savura la masă, cu cartea deschisă în faţa farfuriei (da, ştiu că e nesănătos, dar cît e de plăcut!), iar dacă nu îţi place, te poţi consola că ai pierdut mai puţină vreme decît cu un roman slab.

Ar fi totuşi o provocare pe care proza scurtă i-o impune scriitorului: nevoia de a fi la înălţime pe tot parcursul textului. Într-un roman scăderile de ritm, pasajele mai greoaie, micile scăpări (cînd mai adoarme şi bunul Homer) trec mai uşor, ba chiar sînt utile cînd şi cînd, pentru detensionare: cititorul mai răsuflă o pagină-două. În schimb, cu proza scurtă trebuie să fii în priză tot timpul, ca să nu-l pierzi pe cititor în scurta călătorie pe care o face împreună cu povestea ta. De aceea maeştrii prozei scurte sînt mai mereu maeştri, pe fiecare pagină.

(sursă foto)

Veronica D. Niculescu

Provocările? La fel ca în cazul oricărui alt gen: să ai o temă în care crezi, să ai un subiect, apoi să simţi motivaţia aceea ca un freamăt care să te împingă zi după zi, până când chiar nu se mai poate, şi scrii. Să decupezi. Să extragi un mic ciob de realitate, să vii foarte, foarte aproape de el, să te uiţi prin el, să spui simplu, să ascunzi firele, hăţişurile, dar ele să existe, undeva în spate, într-un fundal intuibil, descifrabil. Să aibă totul simplitatea aparentă a unui fulg de zăpadă poposit pe un geam. La o privire atentă, să înţelegi că fulgul este, de fapt, unic şi grozav de complex. Dar el s-a şi topit între timp. Să ai senzaţia, tu, cititor, că ţi-a scăpat ceva, ceva esenţial. Să ieşi din casă cu povestea în minte şi să te gândeşti la ceva-ul acesta. Aşa e pentru mine povestea ideală.

Nu se prea citeşte? Nu cred. Şi cred că acesta este, numai în ultima vreme, un balon de săpun, periculos de lansat şi de suflat de colo, colo, o poveste gonflabilă mincinoasă. Se citeşte. Se şi scrie, se şi citeşte. Sincopa e la mijloc: la editori. La unele dintre edituri, care nu publică volume de proză scurtă, pe motiv că “nu se citeşte”. Ba nu, că “nu se vinde”. În spatele lor, e scriitorul care adună volume. În faţa lor, e cititorul care aşteaptă. Cât i se va da, atâta va citi.

(sursă foto)

Alex Tocilescu

Nu am văzut niciodată o provocare în proza scurtă. Când am puțin de spus, scriu o proză foarte scurtă; când am ceva mai mult de spus, scriu o proză scurtă mai lungă. Când am foarte mult de spus, scriu un roman. Sau mai multe proze scurte. Singura provocare, dacă e să caut una, e să nu fii plictisitor – adică să nu bați câmpii pe lângă subiect așa, pentru că ți se pare ție că te pricepi să descrii pe o pagină și jumătate un spic de grâu, o găină sau un ceainic.

E greu de zis de ce nu se citește proza scurtă în România; nici măcar nu știu dacă e adevărat că nu se citește – dar pornind de la ideea că e așa, singura explicație care îmi vine în minte e că cititorii au devenit prea snobi ca să citească chestii scurte. Pentru că dacă e scurt, își zic ei, probabil că nu e important. A, și ar mai fi o explicație: că oamenii nu mai merg cu cărți la veceu, ci cu telefoane mobile. Pare plauzibil.

(foto din arhiva personală a autorului)

Cosmin Manolache

E ca la loviturile de pedeapsă sau mai bine zis de departajare ale unui meci de fotbal. 120 de minute ai avut tot timpul să arăți ce poți, să elaborezi, să aplici strategii, să înșeli adversarul, publicul sau chiar fotbalul etc. La sfîrșit însă chiar e nevoie de concentrare maximă și de precizie. Ai șanse să cîștigi și poți fi cel mai bun sau, dacă nu, măcar rămîi finalist, ceea ce nu e puțin lucru. Uneori o astfel de lovitură, chiar cea decisivă este ratată de un mare jucător cu o execuție lamentabilă. Alteori îți poate marca un jucător tînăr cu o lovitură de maestru, pentru care era nevoie în primul rînd de tupeu. Da, cred că și o anume îndrăzneală e necesară prozei scurte, pe lîngă precizie și concentrare. Să nu uităm totuși că lovituri de departajare sînt și la diviziile de amatori. Dar, chiar și așa, comparația nu cred că e deplasată. Tocmai pentru că și la meciurile din a nu știu cîta divizie se ascund te miri ce povești tulburătoare. Firește, nu în ultimul rînd trebuie să ai pe mînă o poveste.

Cred că la noi în general nu prea se citește. Apoi, cititorii, ăștia puțini pe care îi avem, sînt și ei împărțiți. Nu știu dacă nu cumva se aplică și prozei scurte rezerva pe care publicul din România o are față de filmul românesc. Știu că în Bulgaria, ca să fac o paralelă, un film autohton poate avea chiar un milion de spectatori, în vreme ce la noi un film românesc premiat abia atinge 80.000. Nu știu în schimb cum este receptată literatura lor. Ca să n-o mai lungesc, am senzația că noi sîntem prea dezgustați de noi înșine. E valabil și pentru edituri, și pentru public. Ce e românesc e prost, e cîrpeală, rebut, așa că te poți întreba: de ce naiba nu stăm acasă pe fundul nostru și ne-am găsit să ne băgăm în seamă? Mai bine mergem pe mîna unui nume care a făcut vîlvă anul ăsta în America, de pildă. Nu există răbdare pentru a face ceva serios mai mulți ani la rînd și abia apoi să tragi linie. Să creezi mediul care să facă posibilă apariția unor autori, a unor texte geniale ca afară. O fi profitul imediat? Naiba știe. Ce poți face e să scrii în continuare, tîrîș-grăpiș.

(foto din arhiva personală a autorului)

Mihai Mateiu

Odată e provocator să găsești subiecte pentru povestiri – sunt la vedere, expuse, iar dacă scârțâie se aude repede. Și trebuie să găsești 10-20 de teme bune pentru un volum, nu unul, ca la roman. Apoi e provocator să găsești unghiul bun din care vezi/spui povestea și să o decupezi bine – e greu, pentru că rețetele nu funcționează, trebuie să ai instinct și un simț al proporțiilor bine antrenat. O altă provocare poți găsi, constrâns de spațiu, în concizie. În sensul ăsta proza scurtă poate solicita un control al scriiturii (și, desigur, al fluxului ideatic) mai puternic, o tehnică mai bună. E greu apoi să faci o lume să trăiască în doar câteva pagini. Și e important ca cititorul să simtă că lumea aceea se continuă, înainte de prima pagină a povestirii și după cea din urmă. Mai departe: tot ce se întâmplă în povestire trebuie să fie justificat, pregătit, iar ca să reușești asta într-un spațiu restrâns trebuie să poți sugera „eficient” – nu e puțin lucru. Sunt multe provocări – dacă mă gândesc la toate, încep să văd proza scurtă ca un sport extrem.

Legat de lipsa de interes a românilor față de proza scurtă, cred că ține de foarte mulți factori. De exemplu de obsesia genurilor „majore”, a cărților „cu substanță”, dătătoare de „sens” existenței și de „statut” cititorului. Uitați-va la monumentele noastre, la ce și cum reprezintă ele – exact aceeași relaxare o avem și în materie de literatură. Aș adăuga acceptul docil al situației că proza scurtă nu se vinde de către editori. Ok, e mai simplu să vinzi roman, cel puțin pe unele piețe, dar să ajungi pe marginea acestei constatări să publici romane mediocre renunțând la povestiri bune mi se pare neetic profesional. E cam același lucru cu a publica doar autori consacrați, renunțând să-ți mai asumi riscuri. Până la urmă e o formă de comoditate – autorii consacrați și romanele se vând oarecum de la sine, pe când în proza scurtă, poezie, teatru și autori tineri trebuie să investești un timp, până să ai profit. Iar România nu e o țară a investițiilor pe termen lung.

(foto din arhiva personală a autorului)

Luca Dinulescu

Una din provocările cele mai evidente ale actului de a scrie proză scurtă este, din punctul meu de vedere, ritmul. Așa cum nu merge să scrii orice, pentru că nu orice este interesant, tot așa nu merge să scrii oricum. Proza scurtă, prin urmare, nu numai că te obligă să fii concis prin întinderea ei limitată, dar chiar și această concizie trebuie să respecte niște reguli. În ce mă privește, încerc să nu-i dau cititorului timp să-și piardă interesul, pentru că în momentul ăla știu că l-am pierdut. Fiecare cuvânt e acolo pentru că trebuie să fie acolo și nu întâmplător. Apoi, când vezi lucrurile în felul ăsta și reușești să le așezi pe hârtie ca atare, se petrece un fenomen magic, anume că cititorul este absorbit în lectură, în construcția textului tău. Dacă se ajunge aici, deci, dacă reușești să-l împiedici să se ridice să-și facă o cafea, sau să facă orice altceva decât să te citească pe tine, înseamnă că ai cîștigat. Trebuie să-l „magnetizezi” dincolo de orice îndoială, să-l faci să simtă că dacă nu te va citi în momentul ăla va pierde o informație esențială vieții lui. În ce privește succesul prozei scurte la noi, trebuie să recunosc că lucrul ăsta mă preocupă destul de puțin. În momentul când te apuci de așa ceva, îți asumi cumva faptul că proza scurtă nu e la fel de utilă, sau importantă, sau interesantă ca, să zicem, ultima colecție de haine de la Zara. Sau decât romanul, ca să ne păstrăm în universul literar.

(sursă foto)

Lavinia Braniște

Pentru mine provocarea ar fi să scriu altceva decât proză scurtă. Am crezut la un moment dat că voi fi poetă şi am suferit cumplit când mi-am dat seama că nu, iar acum, de câte ori mă întreabă cineva când vine romanul, obosesc numai gândindu-mă cum ar fi să scrii ceva atât de lung. Nu ştiu ce să spun despre provocări, nu-mi dau seama care sunt, iar dacă m-aş strădui să găsesec vreo câteva probabil că lista ar suna ca un text despre genul scurt copiat din manual.

În legătură cu a doua întrebare, am citit şi eu ici-colo că nu s-ar citi proză scurtă la noi. Nu ştiu cât e de adevărată afirmaţia asta, cine a verificat-o şi cum. Dacă oferta de proză scurtă ar fi mai mare, probabil că s-ar cumpăra – şi deci citi – mai mult. Citim ce găsim. Nu ştiu dacă-l măsurăm pe acest „se citeşte” în raport cu câtă proză scurtă există pe piaţă sau cu câte cărţi de tot felul există pe piaţă. Eu una citesc povestiri. Şi ştiu destui oameni care citesc şi ei.

(sursă foto)

Radu Paraschivescu

A existat un curent de gândire care nu vedea în proza scurtă nimic altceva decât pregătirea pentru roman. Nuvela şi povestirea erau, în logica aceasta, un simplu rodaj, un proces de ucenicire care nu merita o privire critică foarte atentă. Altfel spus, scriai proză scurtă aşa cum făceai mişcări de încălzire pe marginea terenului, înainte să înceapă meciul. Iar meciul era romanul. Prin diverse canale, ideea aceasta şi-a făcut loc în mintea tot mai multor cititori (nu uit că, de exemplu, perioada nuvelistică a lui Slavici era, la un moment dat, predată în şcoli doar ca avanpremieră a romanelor). Prin urmare, una dintre provocările prozei scurte e să-şi afirme statutul de subgen independent, care nu anunţă şi nu prefaţează altceva. Acesta e pariul cititorului. Dar există şi un pariu al scriitorului, care se mobilizează altfel pentru un text de mică întindere prin comparaţie cu un roman. E, dacă vreţi, diferenţa dintre dribling şi alergatul cu mingea la picior. Proza scurtă presupune un tip de control şi respiraţie a frazei (mergând uneori până la virtuozitate) la care te întorci destul de greu dacă ai apucat să te lansezi în roman.

Cât despre constatarea că proza scurtă nu prea e citită, s-ar putea să avem aici un cerc vicios. Nu se citeşte fiindcă nu se publică şi nu se publică fiindcă nu se citeşte. Iar cercul trebuie spart. La asta se adaugă un obicei de achiziţie şi consum: mulţi cititori preferă poveştile lungi, care să-i ţină atenţi sute de pagini. Ei aleg să se scufunde în oceanul romanului în loc să navigheze pe râurile povestirii.

(foto din arhiva personală a autorului)

Adrian Georgescu

Diferența dintre proza scurtă și roman este precum deosebirea dintre o șuetă și o petrecere. În cazul romanului, personajele nu vin singure, își mai aduc prieteni în narațiune, ca la o petrecere. Tu ai început cartea cu șase în minte și te trezești cu vreo 36, de care trebuie să ai grijă: să fie credibile, originale, să le faci cunoștință între ele, să nu se rătăcească, nu răcească, decât dacă ai tu asta în minte. Mai ales, să nu se plictisească, pentru că, la un moment dat, unul te trage de mânecă: „Mai lasă descrierile, domnu’ autor! Ne-ai uitat de 126 de pagini într-o gară friguroasă. Puțină acțiune, că am înghețat aici!”. Românii preferă, în general, romanul pentru că adoră expunerile lungi, pline de ocoluri – ce e un roman decât un lung ocol? – amănunte, justificări. Ați observat cât de mulți oameni vorbesc la telefonul mobil în autobuz și cât de lungi sunt convorbirile? Cum românul e născut narator, dacă am înlocui în mod imaginar telefonul cu o tastatură, am avea în literatura națională numai romane-fluviu.

(foto din arhiva personală a autorului)

Marian Truță

Întrebarea este un pic surprinzătoare. Nu știam că nu „prea” se citește proză scurtă în România. Bine, mi-e clar un lucru: lectura, în țara noastră, este în declin, în ciuda festivismului strecurat în media după câte un eveniment major dedicat cărții. Sigur, se poate întâmpla ca, în decursul timpului, o specie literară să fie preferată altora. Nu am idee ce anume influențează preferințele cititorilor. De bună seamă că un sociolog, dublat de un istoric atent, ar putea să ofere o analiză interesantă. Și poate că n-ar strica un astfel de demers.

Constatarea că cititorii se îndreaptă, mai degrabă, spre roman și mai puțin spre schiță, povestire și nuvelă, așa cum reiese din întrebare, este un lucru oarecum contraintuitiv. Un roman, adică o întindere și o structură literară vastă, presupune un efort de lectură ceva mai mare decât o lucrare scurtă, prin urmare cititorul, mergând pe linia minimei rezistențe, constrâns și de resursele de timp din ce în ce mai mici din zilele noastre, ar trebui să caute, mai degrabă prozele de mică întindere. De ce se întâmplă altminteri, pentru mine rămâne un mister.

Cât privește „provocările” prozei scurte… Dificil de spus care sunt acestea. Poate concizia la care este obligat scriitorul. Construcția unui personaj într-o proză de întindere mică este, într-adevăr o provocare. Poate principala provocare. Pentru că o proză fără cel puțin un personaj viu, este un text ratat sau, cel mult, doar o compunere (eventual) bine scrisă.

(sursă foto)