Mai mult ca niciodată, s-a vorbit în ultimele zile despre libertatea de exprimare. Pentru că literatura este strâns legată de acest lucru și pentru că este atâta zgomot în jurul unui subiect delicat și complicat, pentru că se amestecă multe păreri vehemente, mai mult sau mai puțin argumentate, ni s-a părut foarte important să aflăm ce cred scriitorii români despre atacul asupra redacției Charlie Hebdo. I-am rugat să ne spună opinia lor despre toată discuția ce a urmat legată de libertatea de exprimare și de posibilele ei limite sau dacă se identifică cu “Je suis Charlie”. Ne-au răspuns Mircea Cărtărescu, Cezar Paul-Bădescu, Marius Chivu, Vasile Ernu, Florin Iaru, Cecilia Ștefănescu, Simona Sora, Ana Maria Sandu, Mihai Radu, Florin Dumitrescu, Silviu Gherman, Iulian Tănase, cărora le mulțumim foarte mult pentru efort și promptitudine.
Mircea Cărtărescu
Atentatul de la Paris, dincolo de oroarea sa, e un revelator pentru felul în care ne situăm în câmpul etic și-n cel ideologic. E, într-un fel, o dilemă morală de tipul ”Dac-ai fi într-o casă în flăcări și-ai putea salva un singur lucru, ce-ai salva, un bebeluș sau o pictură de Da Vinci?”, sau ”Daca apăsând pe-un buton ai primi o sumă fabuloasă, dar în același timp ar muri cineva în China, ai face-o?” etc. etc. Putem află cine suntem cu adevărat și cine sunt cei din jurul nostru după reacțiile lor la acest tip de parabolă vie. Am văzut răspunsuri ce cuprind tot spectrul, unele înmărmuritoare pentru mine, am văzut, de fapt, cum răspund oameni care trăiesc în lumi morale și ideologice paralele. Deși e o dramă și a curs sânge, atentatul recent e un bun prilej să reflectăm la lucruri de bază, pe care le luăm ca garantate, dar care de fapt sunt în joc clipă de clipă: ce e libertatea, care ne sunt drepturile, ce sens are credința religioasă și dacă mai are vreun sens în ziua de azi, ce credem cu adevărat despre om, ce fel de lume dorim în jurul nostru. Și, mai ales, să ne permitem o clipă de introspecție adevărată: ce se-ntâmpla cu mine? Răspund corect dilemelor morale sau am luat-o razna? Nu cumva scot pictura și las copilul să ardă? Nu cumva omor chinezul și iau milionul? E-n regulă felul în care am ales să trăiesc? Sunt un om adevărat sau un eșec uman? Nu cumva sunt un cretin care nu-nțelege nimic? Nu cumva mă cred infailibil, deși greșesc cu fiecare alegere pe care-o fac? E plin de assholes în lume, de ce eu aș fi o excepție? Și, dac-am ajuns la concluzia că sunt, cum aș putea să nu mai fiu? După 9/11, în mod bizar, n-am simțit nevoia acestor clarificări. Eram poate mai tânăr, sau naiba știe. Dar acum o simț că pe-o urgență.
(preluat de pe Facebook cu acordul autorului)
Cezar Paul-Bădescu
Ceea ce s-a întâmplat miercuri în redacția revistei Charlie Hebdo e un act terorist, iar așa ceva e inacceptabil într-o societate civilizată, cum e cea în care (vrem să) trăim. Punct. În acest context, în care au fost uciși niște oameni, orice discuție despre conținutul revistei este în plus.
Dacă m-ați fi întrebat până miercuri ce părere am despre Charlie Hebdo, v-aș fi spus că mi se pare o mizerie de revistă, plină de prost gust și de prostie de-a dreptul. Ca să nu mai vorbim că e lipsită de umor. Ce valoare jurnalistică sau măcar umoristică să aibă o caricatură în care Iisus îl sodomizează pe Dumnezeu Tatăl și e sodomizat la rândul său de Sfântul Duh? Problema nu e neapărat că e vorba de personaje religioase. Puteau fi Obama, Putin și Hollande sau Ion, Gheorghe și Vasile, că ar fi fost același lucru. E un desen de tipul celor pe care le poți întâlni în toalete publice, fără pic de valoare, care nu dovedește decât frustrarea și prostia autorului. Numai că prostia sau puțoismul nu se tratează cu gloanțe, așa că nu trebuie făcută nicio legătură între conținutul revistei și oroarea care s-a întâmplat miercuri. Trăim într-o lume în care kitsch-ul și tâmpenia au tot atât de multă îndreptățire să existe ca inteligența și capodopera. Cât despre ”Je suis Charlie”, în mod normal nu aș vrea să fiu asociat în vreun fel cu această revistă imundă, dar, după ceea ce s-a întâmplat, nu pot să nu fiu solidar cu victimele.
Marius Chivu
Ca scriitor, voi apăra întotdeauna libertatea de exprimare artistică. Nu cred că genuri literare precum satira, parodia, pamfletul, apocrifa, bancul, anecdota, epigrama, fabula, farsa şi corespondentele lor vizuale, precum caricatura, colajul sau desenele animate, ori muzicale, precum punkul, ar trebui boicotate în mod tacit doar pentru că nişte indivizi, în numele unei valori (morale, sexuale, religioase, de rasă whatever) invocă dreptul necuantificabil de a nu fi ofensaţi. Arta nu se ocupă cu ofensele, arta nu-i ofensează decît pe cei inculţi. Căci arta înseamnă introspecţie, interogaţie; arta e critică, arta e creativitate în toate sensurile, dincolo de orice chestiune ideologică, religioasă sau de gust. Iar caricaturiştii de la Charlie Hebdo sau regizorul Theo Van Gogh erau artişti. Aşadar, în numele cărui principiu ar trebui să subordonăm creativitatea, discernămîntul şi toleranţa prostiei, inculturii, nebuniei şi instinctului primitiv de a ucide care-i defineşte pe fanaticii religioşi?! Orice artist este un Charlie.
Vasile Ernu
E multă isterie acum şi ea vine din toate direcţiile. Nu, această tragedie nu este despre musulmani, despre i/emigranţi sau despre limita libertăţii. Terorismul nu e reprezentativ pentru lumea musulmană, aşa cum Breivik nu e reprezentativ pentru lumea creştină europeană actuală. Şi unii şi alţii condamnă astfel de gesturi inumane şi aici vedem foarte clar că viaţa este valoarea comună pe care o împărtăşim şi nu e vorba despre nici o ciocnire a “civilizaţiilor”. Să nu încercăm să facem o listă a crimelor pentru că noi “europenii civilizaţi” s-ar putea să cîştigăm în faţa “barbarilor” la scor.
Cum îl cheamă pe primul poliţist mort? Cumva Ahmed? Dar pe corectorul mort? Cumva Mustafa? Sînt şanse ca cei doi morţi (din 12) să fi crezut în acelaşi dumnezeu ca şi teroriştii. Doar că altfel… Nu e cazul să dăm foc la moschei. Cînd afirmăm “Je suis Charlie” trebuie să ştim că îi includem aici şi pe Ahmed şi Mustafa şi că sîntem solidari şi cu ei… Şi nu din cauza religiei, fireşte, care aici nu contează.
Nu mă identific cu demersul jurnalistic al celor de la Charlie Hebdo. Dar nu cred că trebuie să condamnăm „lipsa de responsabilitate” şi „caracterul provocator” al jurnaliştilor de la Charlie Hebdo care se înscrie cumva în pattern-ul: „victimele sînt de vină”. Asta nu exlude responsabilitatea. Nimic însă nu poate justifica o crimă.
Noi, occidentalii, uităm însă foarte des, sau poate nu vrem să fim atenţi, că cele mai multe victime ale terorismului nu se află în spaţiul „nostru”, ci chiar în lumea „lor”. E foarte bine că avem principii, că sîntem solidari cu cei de la Charlie Hebdo, chiar dacă avem alte viziuni, dar oare de ce nu am fost solidari şi de ce s-a scris atît de puţin acum o lună despre tragedia din Pakistan unde în atentatul revendicat de Al Qaida au fost ucişi 141 de oameni dintre care 132 de copii? Şi „ei” şi-au plîns copiii, şi „ei” au acelaşi duşman. Deci nu e despre ceea ce noi numim orgolios „civilizaţie”. E despre moarte, e despre tragedie, e despre suferinţă, e despre ceva universal.
Dar dacă ar fi să pornesc o discuţie serioasă despre „libertatea de exprimare”, aş începe cu cel puţin două întrebări. Prima: oare discursul nostru despre „libertatea de exprimare” precum şi despre modul nostru de a o folosi nu este cumva duplicitar? Oare criticile nostre îndreptate împotriva „unora” nu au unităţi de măsură diferite cînd vine cazul de „lumea noastră civilizată”? Ia să-i întrebăm şi pe „ei”. A doua: oare „libertatea de exprimare” în felul în care este folosită şi practicată de lumea occidentală nu este cumva mai degrabă apanajul unui anumit tip de putere? Oare „libertatea de exprimare” ca să devină cu adevărat liberă, nu ar trebui să fie întărită şi de alte libertăţi fundamentale: de la cele politice pînă la cele economice şi sociale? Pentru că, nu-i aşa, „libertatea de exprimare” are sens doar în măsura în care vrem să întărim democraţia pe toate palierele ei, nu doar în sfera opiniei şi exprimării. Nu cred că azi mai putem vorbi de „libertatea de exprimare” fără a vorbi la pachet de toate libertaţile fundamentale duse, impuse şi limitate prin politici de stat. „Libertatea de exprimare” are cu adevărat putere atunci cînd e sprijinită de libertăţile politice, sociale şi economice.
Sper însă ca occidentul să nu intre în logica revanşei pentru că are o capacitate enormă de a multiplica rafinat violenţa şi de a bloca libertatea în numele „securităţii”. Acestea vin şi din interiorul lumii noastre, nu doar din exteriorul ei. Să nu intrăm în logica post 9/11 pentru că vor plăti civili, săraci nevinovaţi, imigranţi amărîţi şi cei lipsiţi de protecţie. Oare „noi, occidentalii” şi politicile noastre nu au nici o responsabilitate pentru ce se întîmplă? Doar „celălalt” este de vină? Şi mai ales, să nu venim cu noi pachete de legi care ne împing înspre un stat poliţieniesc. Un stat poliţienesc nu e niciodată mai sigur. Puterea, indiferent de geografie şi istorie, tinde mereu să devină Leviatan. Să nu uităm că istoria terorismului e lungă, cu rădăcini în lumea „noastră”. Iar terorismul poate fi antistatal, religios, marginal şi mai ales, poate fi terorism de stat îndreptat în interior sau în exterior. Să nu uităm!
Florin Iaru
De la bun început: n-am să pun niciodată o crimă cu premeditare sub umbrela circumstanțelor atenuante, fie și ele religioase. Dacă, prin absurd, o religie propăvăduiește crima, refuz să o iau vreodată în considerare. Refuz să tratez cu ea, refuz s-o recunosc. De aia, mă doare în cur de comentariile “echilibrate” care caută vinovăție în chiloții victimelor. Este cel mai neproductiv și jegos argument intelectual: “ia să vedem și cît de vinovată e victima!”
Apoi, această crimă a fost numai pe jumătate religioasă. Celelalte opt victime mărturisesc asta. Iar polițistul căzut și împușcat cu sînge rece e dovada că a fost doar o execuție demonstrativă, de forță
E adevărat, eu nu sînt Charlie, dar sînt dator, măcar 24 de ore, să fiu. Dacă vreau să nu-mi crape obrazul de rușine.
Iar pudibonzilor care, printre alele, au zis că se pișă pe caricaturiștii netalentați, abuzivi și jignitori, care și-au căutat-o singuri cu luminarea, le răspund: “Aici nu sîntem la o expoziție, ci la locul crimei.” Cui nu-i place să nu cumpere Charlie, să-l saboteze, să-l vorbească de rău, da’ nici să nu dășchiză clonțul, atîta vreme cît nu știe despre victime mai mult de un minut de gugăleală. A introduce judecata estetică într-o crimă e cea mai servilă reverență făcută asasinilor și sună așa: “Cine n-are talent merită să moară!”
În sfîrșit, un ultim mesaj, adresat fundamentaliștilor religioși. Charlie era despre ipocrizia, violența, cupiditatea și prostia ascunse în spatele religiei. De aceea, caricaturile nu îi puteau jigni decît pe ipocriți, violenți, cupizi și proști. Ceea ce s-a văzut. Mai mult decît e suportabil. Însă mă tem că acest atentat e sfîrșitul Europei raționale.
Cecilia Ștefănescu
În fond, am fost învățați mereu cîte ceva, să-i iubim pe evrei, apoi să-i urîm pe evrei, să-i iubim pe arabi, apoi să-i urîm pe arabi, să iubim Occidentul, să urîm Occidentul, să ne iubim pe noi, să ne urîm pe noi. Cineva e mereu dispus să ne ofere cîte o lecție din care noi să învățăm să iubim și, după aceea, să urîm pe altcineva.
Simona Sora
Am avut cîteva luni să mă gîndesc la viralul „Je suis Charlie” – mai exact, din 26 septembrie, cînd în Mexic au fost ucişi cei 43 de studenţi indigeni de la Ayotzinapa, provenind din familii sărace şi care n-aveau nimic altceva decît şansa de a-şi termina şcoala pe care o începuseră. Mă întorsesem de o săptămînă din Mexic, iar povestea asta cu asasinarea celor 43 de tineri (viitori învăţători) m-a lovit în moalele capului. Nu pentru că umblasem şi eu, de una singură, pe toate coclaurile mexicane posibile, ci pentru că am înţeles exact de ce protestaseră ei împotriva unui abuz. Nu împotriva crimei organizate, nu împotriva narcotraficului, nu împotriva „Americii înfricoşătoare“, complezente cu moartea din coasta ei, ci împotriva realegerii nevestei primarului din tîrgul lor. Au fost îmbarcaţi într-un autobuz, duşi nu se ştie unde, împuşcaţi şi arşi. Tot Mexicul a urlat, dar în mijlocul acestui protest negru s-au trezit cîţiva care au zis că ei „Nu sînt Ayotzinapa”, ci femeile omorîte în Ciudad Juarez, miile de femei omorîte în totală impunitate în Sonora, cei împuşcaţi la graniţa cu SUA, toţi cei dispăruţi, asasinaţi, îngropaţi în gropile comune descoperite şi după Ayotzinapa. Sînt cei pentru care nimeni nu va face niciodată marşuri de solidaritate în Europa, cei ucişi, îngropaţi şi uitaţi cu complicitatea noastră, a tuturor. Nosotras no somos Ayotzinapa e acum un strigăt de luptă nu întîmplător la feminin. Poate şi de asta, noi, cei care spunem azi „Je suis Charlie“, ar trebui să înţelegem mai bine de ce alţii nu se pot identifica deloc cu cei morţi la Paris zilele trecute – pentru că, în fond, despre asta e vorba, nu despre aderarea la un set de valori de la sine înţelese. Ar trebui să ne putem pune în locul lor. Noi ar trebui să înţelegem că ei, aceşti „separatişti”, au impresia că mai au de ales. Şi nu au. Nu cred că mai avem de ales. Sîntem cu toţii expuşi (şi responsabili) în aceeaşi măsură în care sîntem liberi să nu ne ascundem, pentru tot restul vieţii, în casele noastre etanşe, în maşinile noastre blindate, în poziţiile noastre de forţă, de la adăpostul cărora dăm lecţii de bună purtare, de adecvare şi de etică jurnalistică.
Ana Maria Sandu
Trebuie să spun din capul locului că nu sînt un om al conflictelor. Tensiunile mă consumă îngrozitor, sufăr ca un cîine, somatizez orice ceartă tîmpită, așa că evit cît pot să ies cu pieptul dezgolit în bătălii și să pun gaz pe foc. Încerc mai degrabă să le domolesc. Sau rup definitiv pisica fără să mai trec prin bolgiile confruntărilor, despre care cred că lasă întotdeauna în urma lor un zaț greu și otrăvitor. Practic mai degrabă un fel de “împăciuitorism”, vorba domnului Cosașu. Nu știu dacă e bine sau e rău și dacă asta e calea de urmat în rezolvarea situațiilor tensionate, dar pînă una alta așa stau lucrurile în viața mea civilă.
În cea profesională, legată de scris, nu m-am menajat niciodată. N-am lustruit nici o tinichea pentru a ieși bine. Am plecat mereu de la premiza că trebuie să fii onest cu tine ca să poți să fii și cu ceilalți. Mi-am apărat ideile, opțiunile. Nu-mi pun problema dacă sînt un scriitor curajos sau nu, ci încerc să-mi fac treaba cît pot de bine.
Am citit zilele astea nenumărate texte legate de libertatea presei, de puterea ei, de cine și cît poți să rîzi, pînă unde și în ce condiții. Mi-am dat seama că subiectul discuției e, de fapt: cum ne raportăm la frică și în ce relații sîntem cu ea? Cît de tare ne intră în suflete și în minte? Răspunsurile, date așa la la perete, în timp ce butonăm telefoanele mobile în încercarea de a vedea ce s-a mai întîmplat la Paris, dacă atacatorii au fost prinși, dacă au mai apărut victime, n-au cum să fie altfel decît emoționale. Oricare dintre noi se pune ușor în pielea victimelor. Mă gîndesc acum cît se poate de uman la cei din redacția Charlie Hebdo, cum am făcut-o și în alte condiții – la Roberto Saviano, la Rushide și la atîția alți autori cunoascuți sau necunoscuți – care au trăit și trăiesc cu amenițarea reală și înfricoșătoarea sub pernă. Și pot să scrie, să deseneze și să-și continue lupta, îmblînzindu-și zi de zi frica. Pentru că simt că, de la un punct încolo, nu mai există cale de întors. Dar atitudinea asta nu e la îndemînă.
Să dicuți despre corzi întinse prea tare în ceea ce se publica în Charlie Hebdo și despre subiectul tabu, religia, mi se pare trist. Poate ar fi mai bine să acceptăm că există pe lume oameni curajoși, pe care sperieturile nu-i amorțesc, ci, din contră, îi inspiră și le ascut dinții. Oricine a scris vreodată știe că n-are cum să-i mulțumești pe toți cei care te citesc. Unii îți vor sări la beregată dintr-un motiv pe care n-ai putea niciodată să-l anticipezi. Cel mai nevinovat text poate să te căptușească cu un “apucat” care o va lua personal și va avea senzația că i-ai făcut rău intenționat. Și că va trebui să plătești pentru asta.
În urmă cu trei-patru ani, timp de vreo două luni, am primit, aproape seară de seară, niște telefoane ciudate. Vocile erau cînd de femeie, cînd de bărbat. Înjurăturile și amenințările constante. Păreau să pornească de la un text. Mi-am dat seama în timp de asta. Nu înseamnă că mi-ar fi căzut imediat fisa și de la ce anume mi se trage. Am recapitulat. Am recitit tot ce scrisesem în ultimul an. Prin eliminare, nu putea fi vorba decît despre o cronică tv, publicată într-o revistă on-line. În care, desigur, povesteam ironic despre un reportaj halucinant. Asta fusese tot. Dar cineva dăduse, probabil, peste textul meu și pentru producătoarea respectivă nu ieșise bine. Răspundeam de fiecare dată la telefon pentru că îmi doream să înțeleg ce se întîmplă. Dacă mă întorceam seara acasă, grăbeam pasul și mă și uitam în spate la vreo mașină care mi se părea că se apropie prea mult de mine. Mă căptușisem cu un fel ciudat de neliniște. Povestea s-a terminat într-o seară de revelion, cînd mă îmbrăcam să plec, și am primit ultimul telefon: “Îți doresc să mori!”. Ar fi trebuit să fi fost obișnuită, dar mi-am dat seama că nu eram. Am rîs cu prietenii, am vorbit vrute și nevrutela petrecerea la care mă dusesem, dar nu mă puteam scutura de vocea aceea care îmi rămăsese înșurubată în minte.
Așa cum ziceam, la ruleta rusească se joacă doar curajul și frica.
Text apărut și pe DilemaBlog
Silviu Gherman
Cel mai bun lucru de după atac e că generează polarizare idioată. Poți să vezi foarte ușor cine te enervează și cine nu, indiferent din ce tabără faci parte. Și poți să spui cu mâna pe inimă: ăia sunt criminali, dar lângă mine am mulți cretini.
Mihai Radu
Fără discuție, în capitolul “Recenți și sîngeroși” dintr-o istorie a criminalilor francezi îi găsim de azi pe frații Kouachi.
Fanatici, demenți, cu un discernămînt modificat genetic și religios, hotărîți să ucidă. Oricum mai hotărîți decît sînt să trăiască.
Cred că e absurd să vrei să demonstrezi libertatea de exprimare unor fanatici, unor soldați care vor să se răzbune. Vorbim de fanatici, și i-am cunoscut și noi pe-aici, prin civilizație, sute bune de ani.
Nu știu cine a zis în toți anii trecuți că n-ar fi fost libertate de expresie în Franța sau oriunde în Occident! Nu cred că cineva a spus – cînd ziarele din SUA nu au vrut să publice caricaturile – că acolo altcineva decît libertatea de expresie ar fi responsabilă de această autocenzură.
Această libertate s-ar demonstra deci punîndu-ți mintea cu niște imbecilizați?
N-am înțeles insistența și perseverența lui Charlie Hebdo în exersarea la nesfîrșit a unor caricaturi în cea mai mare parte lipsite de umor. O asemăn cu bucuria copiilor cînd zic “Pula”. O pot face la nesfîrșit, rîzînd ca la o poantă.
Să nu uităm că pînă la amenințările teroriste, pînă la alunecarea spre violență și actele criminale de acum cîteva zile, au primit atîtea și atîtea rugăminți din partea comunităților musulmane. Să înceteze să le mai jignească. Ar fi absurd să legăm asta de tragedia de acum, bineînțeles. Vreau să înțeleg însă tot demersul Charlie Hebdo și îmi este imposibil.
Am senzația că au murit la fel cum ar muri unii care vor să demonstreze că dacă umbli noaptea prin savană cu un platou de mici în mînă, la un moment dat te mănîncă leii. Da, și umblă, că legea nu le interzice.
Florin Dumitrescu
Îl știam mai ales pe Wolinski, am crescut cu albumele lui, mă regăseam de multe ori în viziunea lui de misogin contradictoriu, care în străfunduri adoră feminitatea cu o candoare puberală. Pe ceilalți îi recunoșteam după linie, după manieră, dar și după ideologia frondei pe care o puneau în practică, de multe ori în răspărul moravurilor burgheze. Am fost tulburat de sacrificiul lor și am aderat la pagina „Je suis Charlie” de cum a apărut pe facebook. M-am simțit mobilizat ca un rezervist care e chemat sub arme.
Sînt din generația care a făcut Revoluția și Piața Universității `90, am crescut în anii `80 cu albumele de BD, cărțile și revistele de la Biblioteca Franceză. Au fost la fel de importante pentru noi ca Europa Liberă sau înregistrările samizdat ale discurilor „de afară”. Am crescut în frondă și impertinență. Țin minte și acum un tablou reprodus într-o revistă franțuzească din anii `80, în care artistul se autoportretiza într-un mare act de felație înjositoare față de Napoleon, De Gaulle și acel personaj feminin, Marianne, întruchiparea Franței cu bonetă frigiană și o țîță dezgolită. Știu că m-a șocat și totodată mi-a produs un rîs isteric, imens, din străfunduri nebănuite: era fiorul libertății. Azi nu sînt sigur că acel tablou mi-ar mai plăcea, că s-ar mai încadra în standardele mele estetice și morale. Între timp am devenit feminist, „politicește corect” și militez pentru reabilitarea sexului oral ca expresie a iubirii, nu a urii. Dar atunci, în plină eră totalitară, da, am simțit că vreau să dau și eu m*ie „la tot sistemul”, cu Ceaușeștii în frunte!
În starea asta m-a prins decembrie `89, cînd am scos alături de colegi „prima gazetă studențească liberă”, doldora de nerv și revoltă descătușată. Au venit anii `90, cînd am practicat fronda și protestul ca textier al Sarmalelor Reci. Am atacat regimul Iliescu într-o vreme în care societatea nu era nici pe departe deschisă. Am primit amenințări cu moartea în România Mare, colegii mei muzicieni au întîmpinat intimidări, cenzură și embargou. Azi sînt mîndru că m-am întors la Cațavenci, cu care am colaborat sporadic în primii ani de apariție a revistei, acest Canard Enchaîné românesc care uneori capătă accente de Charlie-Hebdo. Nu vreau să mă laud, ar fi indecent să mă dau ditai luptătorul în fotoliu, vreau doar să declar că le datorez (și) artiștilor contestatari francezi evoluția mea ca intelectual militant.
Am fost surprins să văd că tocmai acest moment de sacrificiu a avut ca efect reafirmarea și reîntărirea unor atitudini conservatoare, reacționare chiar, din partea multor intelectuali români. Am motive să cred că ei sînt, la rîndu-le, exponenții unei opinii larg răspîndite în societatea noastră. Mulți dintre ei condamnă, da, terorismul și intoleranța religioasă; dar, de pe această poziție, chestionează caracterul blasfemiator al unora dintre mesajele charliștilor. În ultimă instanță, chestionează tocmai limitele libertății de expresie. Tensiunile dintre libertate și credință; dintre umor și blasfemie; dintre, pe de o parte caracterul sezonier, limitat, al diableriilor și al altor obiceiuri strident provocatoare devenite tradiție și, pe de altă parte, caracterul industrial, serializat, al umorului din mass-media actuală etc. – au iscat în spațiul public o parte din dilemele mocnite ale ultimilor douăzeci și cinci de ani.
Am văzut că sînt destui care se reped să tranșeze toate nodurile gordiene, în numele înțelepciunii și al dreptei chibzuințe. Am văzut că însuși sloganul „Je suis Charlie”, prin care o lume întreagă își manifestă solidaritatea cu gazeta-victimă, a generat în România discuții pletorice, alambicate, aticiste… Criza identitară ne-a lovit și de data asta: pe facebook a apărut curentul „Noi nu sîntem Charlie, noi sîntem români!” Prima dată am crezut că e un mișto la adresa naționalismului, dar nu, e pe bune! Martiriul acelor oameni complet dezinhibați ne-a răscolit, în mod paradoxal, frustrările colective. Nu vreau să critic, nu mai am putere să mă indignez. Încerc doar să înțeleg. Franța e în doliu, Occidentul e în doliu; zone din Orient sînt în excitație și, printre acestea, și România… E OK, nu zic nimic contra, ar fi ca și cum ai mustra furtuna sau ploaia, că te udă. Doar că, așa cum vreau să înțeleg de ce plouă, așa vreau să înțeleg și acest fenomen. Și de abia sîntem în toiul lui…
Pentru Bookaholic, citez o reflecție a lui Umberto Eco, într-un interviu la cald din Corriere, pe tema atentatului: „Marile războaie au fost declanșate de religiile monoteiste în numele cîte unei cărți. Ați văzut vreodată animiști pornind să cucerească lumea cu arma-n mînă? Religiile cărții sînt cele care au provocat războaie, pentru a impune ideea conținută în textele lor.”
Iulian Tănase
Am lucrat cincisprezece ani în presa satirică săptămînală și știu ce înseamnă o ședință de sumar. La Academia Cațavencu, ședințele de sumar erau, pe vremuri, un motiv de sărbătoare. Era singura zi din săptămînă cînd ne strîngeam cu toții în redacție și rîdeam foarte mult. Nu pot să îmi imaginez hohotele acelea de rîs înecate de un potop de gloanțe, și tocmai acest lucru inimaginabil s-a întîmplat în redacția Charlie Hebdo.
Aproape la fel de mult ca barbaria crimei mă sperie aducerea în discuție a calității caricaturilor din Charlie Hebdo. Și dacă erau proaste, ce? Pe Sandra Brown nu a ucis-o, din fericire, nimeni, Dan Puric continuă să pantomimeze un fel de înțelepciune second hand, iar Pavel Coruț scrie niște romane de dragoste de te doare sufletul după copacii ăia. Nu putem fi cu toții la fel de deștepți și talentați ca Andrei Pleșu și Cristian Tudor Popescu. Uneori, talentul nostru abia dacă se ridică la nivelul unei caricaturi din Charlie Hebdo, însă nimeni nu ar trebui ucis pentru că talentul său n-a depășit pragul bunului gust și al bunei cuviințe. Arderea pe rug a lui Giordano Bruno, de exemplu, mi se pare infinit mai obscenă decît orice caricatură din Charlie Hebdo. Biserica Catolică, prin intermediul Inchiziției, ne-a jignit, sute de ani, inteligența. Să fim serioși: nu Copernic, Bruno și Galilei erau eretici, ci capii Bisericii erau ticăloși.
În aceste condiții, așa cum am scris pe pagina mea de FB, aștept cu nerăbdare apariția unui consiliu de înțelepți de bun gust care să ne spună ce și cum să gîndim, cum trebuie făcute caricaturile și dacă să fie mai degrabă alb-negru decît color, cum trebuie să sune poezia, dacă să fie cu rimă împerecheată sau cu crimă îmbrățișată, dacă să îl ardem pe rug, post-mortem, pe Bertolt Brecht pentru poeziile alea puțin spus erotice, să ne explice de ce Giordano Bruno a făcut rău cînd a refuzat să renunțe la convingerile lui și de ce a fost bine că ayatolahul Khomeini l-a condamnat puțin la moarte pe Salman Rushdie pentru un roman ireverențios, aștept cu nerăbdare punerea sub acuzare a lui John Cage care n-a avut buna cuviință de a compune și el un șlagăr ca lumea, ca Mirabela Dauer sau Modern Talking, aștept să ni se deseneze eroarea din sistemul heliocentric la care Biserica Catolică, fie-i cacofonia ușoară, făcea spume la Ioan Gură de Aur, aștept cu nerăbdare manualul unic de utilizare a minții pentru ca, învățîndu-i lecțiile pe dinafară, să putem trăi și noi liniștiți în cea mai bună dintre lumile posibile.
Svetlana Cârstean
Cît e fantasmă, cît e realitate în analiza noastră din aceste zile?
Cum își gestionează oamenii fantasmele?
Cît de aproape e fanatismul de fantasmă?
Cît de manipulabili sîntem toți prin fantasmele noastre?
Ce înseamnă o caricatură?
Cum se joacă ea cu fantasmele noastre?
Sîntem mereu o caricatură mai reușită sau mai proastă a fantasmelor noastre fondatoare?
Realitate sînt crima, moartea, durerea, suferința, lipsa de apărare, sîngele.
În jurul acestora e plin de fantasme.
Am văzut ieri o caricatură post-atentat. Erau cei cinci desenatori de la Charlie Hebdo pe un nor, în fața lui Mahomed, care ținea în mînă o pancartă pe care stătea scris “Je suis Charlie“. Nu avem oare o curiozitate exprimată într-un fel sau altul, inclusiv în această caricatură, legată de ce ar scrie pe pancarta supremă? Altfel nu am scrie și nu am vorbi atît, nu am fi atît de convinși, nu am susține pînă în pînzele albe ceea ce spunem și ce scriem, doar doar ne vom apropia de adevărul absolut care să ne aparțină nouă și numai nouă. Mă întrebam, privind caricatura, dacă nu lipsește cineva din ea, dar peste cîteva ore a apărut și varianta cu cei trei teroriști ajunși în același loc, în fața aceluiași Mahomed care are în mînă aceeași pancartă. Se presupune în aceste desene că toți au ajuns în același loc, deși în bilanțul tragic al atentatului se află pe liste separate. Cred că această caricatură m-a făcut să mă gîndesc exact la decalajul dintre realitate și fantasmă. Ce crezi că obții și ce obții. Unde crezi că vei ajunge și unde ajungi de fapt. Pe cine crezi că servești și ce servești de fapt. E valabil pentru noi toți.
Françoise Dolto spunea: “Pentru a face binele pe care îl dorim este necesar să vorbim despre dorința noastră de rău. Este de altfel ceea ce constituie cultura în ansamblul ei. Ea permite satisfacții imaginare și oferă o posibilitate de potolire a lor, permițînd în același timp o îmbogățire a schimburilor în societate.”
Libertatea de exprimare e vitală. E necesar să vorbim inclusiv despre dorința noastră de rău, să ne exprimăm pentru a echilibra conținuturile contradictorii. Pentru unii însă a se exprima este necesar și suficient, pentru alții nu e nici necesar, nici suficient. Mulți fantasmează răul, mulți îl gîndesc, mulți îl exprimă, puțini pun în practică toate aceste conținuturi. Este clar că sîntem în acest moment în contextul unui “passage à l’acte” categoric, terorismul e un mod radical de a ieși din fantasmă, din ură, din furie, din frustrare și de a le pune în practică pînă la capăt. Sîntem în logica lui “passage à l’acte”, ca să nu spunem într-o logică a războiului, iar logica aceasta presupune să pui mîna pe armă și să tragi. Acesta ar putea fi și momentul precis în care să ne întrebăm mai mult ca altădată dacă nu e și politica un “passage à l’acte” permanent care ne scapă pentru că sîntem prea ocupați cu viețile noastre? Poate puterea însăși să creeze supape concrete în viața cetăților pentru a permite satisfacții concrete și nu imaginare sau discreționare?
Ar fi bine să ne ferim ca Charlie Hebdo să devină doar o simplă fantasmă care ne frecventează, soră cu cele mai vechi, să ne ferim de simbolismul greu și să rămînem în realitate, cea care este la îndemîna noastră. Doar acolo putem acționa. De acest nou simbolism împovărător, iată, se teme și Luz, unul dintre desenatorii care, din fericire, au fost cruțați de măcelul din 7 ianuarie. El spune într-un interviu pentru Les Inrockuptibles: “Se pune pe umerii noștri o greutate simbolică care nu există în desenele noastre și care ne depășește. Spre deosebire de anglo-saxoni, Charlie Hebdo luptă împotriva simbolismului. Porumbeii păcii și alte metafore ale lumii în timp de război nu sînt deloc stilul nostru. Încărcătura simbolică din acest moment este exact ceea ce Charlie Hebdo a combătut mereu: am luptat tocmai pentru distrugerea simbolurilor, demolarea tabuurilor, dezvrăjirea fantasmelor. Este formidabil că oamenii ne susțin, dar e cumva în contra direcției desenelor noastre. Astăzi noi sîntem simbolul. Cum să distrugi simbolul care ești tu însuți?”
Iubim fantasme, urîm fantasme.
În rest, totul e despre putere. Puterea celor care manipulează fantasmele.
Dacă mă uit în oglindă, nu-l văd pe Charlie. Dacă ajung să mă privesc în ochii teroristului, intru în realitatea care e crimă, moarte, durere, suferință, lipsă de apărare, sînge, și atunci spun Sînt Charlie și polițistul Ahmed și Michel, aflat în vizită în redacția Charlie Hebdo în acea dimineață, și toți oamenii din piața nigeriană la un loc și fetița de zece ani sacrificată să detoneze bomba și Aldo Moro, ucis în ’78 de Brigăzile roșii, pe care l-am descoperit în sufrageria părinților mei, într-un almanah vechi, unde am citit pentru prima dată cuvîntul terorism. Cuvîntul rasism l-am aflat mult mai tîrziu.
Asta mă duce cu gîndul la un poem al poetei suedeze Athena Farrokhzad:
“Tatăl meu a spus: Fratele tău s-a bărbierit înainte să-i crească barba
Fratele tău a văzut fața teroristului în oglindă
și a vrut o placă de întins părul cadou de Crăciun
Fratele meu a spus: Uneori aș vrea să mor într-o țară
unde oamenii să îmi poată pronunța numele.”