Nu ştiu cum se face că din ce în ce mai mulţi romani se remarcă în afara graniţelor ţării. Deloc surprinzător, nici scriitorii nu fac excepţie de la acest trend. Dacă miercuri seara s-a dat premiul (de 10.000 lei) pentru Cartea Anului de către România Literară Martei Petreu, am descoperit că un premiu (de 40.000 franci) pentru cartea anului în Elveţia s-a decernat săptămâna trecută unui scriitor de origine romană, în cadrul Festivalului literar de la Basel.
Şi dacă tot am adus în discuţie şi spre comparaţie cele două evenimente, unul omolog celuilalt, trebuie spus că, spre deosebire de România, în Elveţia, nominalizaţii necâștigători au primit, pe lângă o diplomă onorifică, şi un premiu simbolic de 2.500 de franci.
Timișoreanul Cătălin Dorian Florescu, s-a mutat în Elveţia în urmă cu vreo 30 de ani şi s-a stabilit în Zurich, unde, ulterior, şi-a luat licenţa în psihologie. După o perioadă în care şi-a practicat meseria, acesta s-a dedicat scrisului, debutând în 2001 cu romanul “Vremea minunilor” (“Wunderzeit”), care a apărut tradus şi în România, la Polirom, în 2005.
“Vremea minunilor” a fost foarte bine primit la critici, Florescu fiind numit la momentul respectiv un “Ian McEwan în tinereţe”, şi a câştigat o serie de premii importante, printre care Cartea de Limba Germană a anului, Premiul Chamisso al Academiei şi Premiul Anna Seghers.
Au urmat ulterior romanele Drumul scurt spre casă (“Der kurze Weg nach Hause”, 2002), “Maseurul orb” (“Der blande Masseur”, 2006) şi Zaira (2007), toate trei fiind traduse şi publicate şi la noi. Cu al cincilea al său roman, “Jacob se hotărăşte să iubească” (“Jacob beschliesst zu lieben”), Cătălin Dorian Florescu a câştigat duminică, pe 20 noiembrie, primul premiul important de la mult apreciatul “Vremea minunilor”.
Swiss Bookprize este decernat de Uniunea Editorilor şi a Librarilor din Ţara Cantoanelor şi se pare că este cel mai important sau unul din cele mai importante premii literare din Elveţia.
Acum un an, Florescu povestea într-un interviu despre “Jacob se hotărăşte să iubească”, care la momentul respectiv era încă în curs de scriere, că este un roman structurat într-o poveste mică şi una mare: “Povestea mică e cea a lui Iacob, născut în minoritatea germană, într-un sat bănăţean numit Tomnatic, cu un tată care îl respinge, dictatorial, rău, bogat, care îl trădează ruşilor care vin în ianuarie ’45 cu camioanele şi îi iau pe toţi nemţii şi îi duc în Siberia. Când se întoarce acasă, tatăl îl trădează a doua oară, de data aceasta românilor. Dar nu ca să plece fiul ci ca să rămână cu tatăl şi să fie deportaţi în Bărăgan.
Este vorba despre marea deportare din anul 1951 din Banat. Într-o singură noapte, vagoanele de tren s-au umplut cu oameni, au fost duşi în Bărăgan şi acolo li s-a dat pământ delimitat cu creta, pe care au fost nevoiţi să îşi construiască locuinţele. E o imagine ireală, ca de vis, ca de coşmar. Povestea mare e istoria căutării fericirii la nivel mare, european”.
Noi încă nu am apucat să citim romanul, însă curioşii, vorbitori de limba germană, pot citi o cronică aici.