Văd tot felul de topuri şi recomandari apropo de Gaudeamus, aşa că o să povestesc şi eu una alta de prin tîrg. O să amestec două, trei recomandări de cărţi cu două vorbe despre ce am adus în traistă, sperînd că va fi bun, plus un chilipir, acolo, că încă se mai găsesc.
Gaudeamusul e ca de obicei, un mastodont neverosimil, calat pe vînzări şi, parcă văd, pe lansări încălecate unele peste altele. Aşa e, şi cu toate astea nu pot să rezist şi tot dau măcar o tură. Îmi place să ajung în primele două zile ca să pot să mă uit cît de cît în linişte la cărţi, să mă văd mai pe îndelete cu doi, trei oameni şi, de preferat, să nu mă grăbesc nicăieri. Am fost joi şi a fost calm, spaţiu, linişte. Nu am ajuns la toate standurile, aşa că ce o să povestesc e incomplet şi din mers.
Sînt multe cărţi noi de autori români şi dintre ele am şi eu o preferinţă, proaspăt verificată şi ea se numeşte Aleargă: o proză refractară la încadrări, de Ana Maria Sandu, la graniţa cu poezia şi cu eseul, despre viaţa ca o fuga la aproape 40 de ani.
propriul corp, relaţii vechi cu amintiri cu tot, alienare, muncă, insomnie, mîncat, băut, călătorii cu care se laudă ceilalţi, lucruri uitate, iubiri, compulsii, manii, constrîngeri, frică.
Am făcut imediat contact cu cartea asta, care începe aşa:
Corpul e singurul meu animal de companie.
Îl îngrijesc, îl hrănesc, dar încă nu am ajuns să-i vorbesc.
Şi, de fapt nu se termină, chiar dacă ultimele rînduri sînt astea:
Călătoresc ca să am de unde să mă întorc.
Citesc ca să nu rămîn singură.
Mă mişc din ce în ce mai repede ca să nu mă împotmolesc.
Dacă uit regulile, sînt pierdută.
De la aceeaşi editură (Polirom) mai am o maximă curiozitate faţă de Amazoanele Adrianei Babeţi, pe care le aşteptam de cînd a scos Dandysmul şi faţă de o japoneză despre care nu ştiu nimic, Natsuo Kirino. Scrie ceva dark despre o adolescentă ucisă de bărbatu-său şi care ajunge fantomă şi slujitoare a unei zeiţe, Izanami. Îmi plac poveştile astea cu spirite care bîntuie şi mă abandonez cu maximă plăcere într-o carte cu imaginar spooky, hrănit de mitologii care-mi sunt total străine. Asta se numeşte Cronica zeiţei, pare perfectă pentru o seară întîrziată, cu multă oboseală adunată în oase.
Tot din aceeaşi colecţie aş recomanda cu un mare zîmbet mulţumit un roman al unui danez, Jens Christian Grondahl, Piazza Bucarest, citit foarte de curînd. E un roman scris la persoana I, într-un ritm tihnit, în care se analizează tot felul de situaţii şi de psihologii care nu sînt ce par a fi. Cel care povesteşte e scriitor şi încearcă să înţeleagă o femeie, o străină din foarte multe puncte de vedere. E vorba de Elena, o imigrantă din România ceauşistă, o tip foarte cultă, care face chiar o paradă destul de stridentă din tot ce ştie şi care, pentru a putea imigra, se căsătoreşte cu un american stabilit în Danemarca. Americanul e tatăl vitreg al scriitorului, un tip cald şi taciturn şi pe care Elena îl părăseşte fără multe explicaţii.
Trec mai departe, la ceva ce m-a tentat şi urmează să testez.
„Nu ştiu cînd anume am încetat să mai fiu o copilă.
Am plătit un preţ foarte mare în timp ce toţi părăseau insula. M-au părăsit încetul cu încetul. Azi nu mă mai pot comporta ca o femeie oarecare, sînt în afara lumii. Uneltele pe care mi le-au lăsat la îndemînă nu mă ajută, trăiesc refugiată în jurnal şi mă simt în largul meu doar între paginile lui. În el am fost mereu un adult; mă prefăceam că sunt o fetiţă, dar nu era adevărat, eram prea matură pentru Jurnal şi prea copilă pentru viaţa reală.“
A doua carte e de Andrés Barba, se numeşte Buna intenţie, titlu – umbrelă pentru patru nuvele. Despre ce sînt am aflat de pe clapeta cărţii şi m-a interesat, ca temă, lăsînd la o parte că autorul mi se pare un tip total frecventabil. Se pare că o să citesc despre o adolescentă anorexică, un alergător de maraton, un cuplu gay şi o fiică faţă cu bătrîneţea mamei.
Cărţile astea două au în comun faptul că sunt traduse din spaniolă de Luminiţa-Voina Răut şi că Maria Surducan le-a făcut nişte coperte pur şi simplu frumoase.
Am o chestie pentru scriitorii portughezi şi, prin extensie, pentru ce se scrie în portugheză. Pessoa scrie despre (dar despre ce nu scrie!): estetică, filozofie, religie, Sebastianismul şi Al Cincilea Imperiu, viaţa socială şi politică în Portugalia. Salazar, tiranie, revoluţie. Nu-l ştiu pe Pessoa decît din Cartea neliniştirii şi m-a interesat îndeajuns de mult încît să vreau să văd cum e şi în alte registre. Presupun că încurcat, avîntat, radical, prăpăstios şi îngrozitor de personal.
Vai de teama de a nu şti
Ce trebuie să faci cînd vine momentul să faci.
Sari, vere în ajutor, doar eşti şi tu ca mine.
Vom naviga amîndoi
Pe acest rîu subteran încreţit.
(din poemul Tentativa)
Am găsit la Curtea Veche Tăiţei chinezeşti, de Ma Jian, un scriitor chinez pe care mi l-a lăudat un cititor-amic de încredere şi pe care l-am testat şi eu. Am citit Scoate limba!, o carte subţire-subţire şi şocantă în violenţa cu care descrie partea neagră a vieţii în Tibet. În Tăiţei chinezeşti scrie despre China comunistă, proză necoafată, probabil la fel de directă şi de greu de înghiţit.
Tot la Curtea Veche am găsit autobiografia lui Slawomir Mrozec, un scriitor şi dramaturg polonez despre care am auzit prima dată de la proful meu de romînă din liceu şi din care mai citisem, cu ani buni în urmă, nişte teatru. Mrozec nu s-a apucat să-şi scrie memoriile din vanitate sau din alte motive care se încrucişează în general cînd cineva decide să-şi povestească viaţa, ci pentru că a rămas afazic, în urma unui atac cerebral, afecţiune cu care s-a luptat alegînd ca terapie scrisul. Scrie despre Polonia, despre viaţa în Cracovia, despre familia lui şi despre exil (a emigrat în 1963 şi abia în 1997 s-a întors). În caz că vă interesează, cartea se numeşte Baltazar.
Pentru că-mi place de Sarah Waters (scrie ficţiuni gay cu un iz istoric), am ochit imediat romanul ei Din vărful degetelor pe masa cu reduceri de la Polirom, dar acum nu pot să vă spun decît că e acolo, costă 10 lei şi a fost ecranizat de BBC într-un serial, Fingersmith, dacă vă spune ceva.
Dintre memorii sau (auto) biografii, pe mine m-a interesat Jane Hawking, Dragoste are 11 dimensiuni, viaţa mea cu Stephen Hawking (Editura Humanitas). E plină de amănunte despre viaţa lui Jane Hawking, în care povestea de dragoste cu celebrisimul fizician şi apoi viaţa alături de el se infiltrează în fiecare scenă.
Apropo de scene, mi s-a părut uimitoare cantitatea de detalii pe care Jane Hawking şi le aminteşte punctual şi le pune în povestea asta. E vorba de amănunte exterioare, uneori de mică importanţă, dar din care ea rearanjează imagini din trecut şi încearcă să se convingă că în toate astea a existat un rost.
Edituri mici, cu cărţi care ajung mai greu prin librării:
Cu ele ar fi trebuit, de fapt să încep, pentru că pe celelalte le vedem mult mai des. Editura Ratio et Revelatio are ceva bun pentru amatorii de ruşi: Iluzie optică, de Daniil Harms, carte tradusă de Mihail Vakulovski şi o antologie de povestiri din clasicii ruşi, făcută şi tradusă de Diana Epure. Editura Casa Radio ar merita o vizită, măcar pentru cărţile cu CD-uri incluse (Clasici pentru copii, plus poeţi vechi şi buni: Naum, Dimov, Doinaş sau Botta cu vocea aia de noaptea sfîntului Andrei). La fel Brumar, la fel Cartier, la fel Tracus Arte, pentru multă şi nouă literatură română şi Tact , pentru traducerile din teoreticieni importanţi, dar de care nimeni alţii nu se interesează.
Cum de cumpărat putem cumpăra totuşi, de oriunde, bani să avem, cu ocazia acestui tîrg eu propun ca măcar să citim, că de regulă e mai puţin stresant.
P.S Această dezordonată dare de seamă e un fel de jurnal în direct de cumpărături, recomandări şi curiozităţi personale şi nicidecum un reportaj din cupolă.