Vai omului care nu se arată la înălţimea harului ce i s-a dat…”
(Hermann Broch, Moartea lui Virgiliu)
Hermann Broch a început lucrul la Moartea lui Virgiliu în 1935, dar cartea a apărut în 1945, imediat după cel de Al II-lea Război Mondial. A fost scrisă, așadar, în vremuri tulburi, în care problema morții se punea cu acuitate. Arestat în 1938, Hermann Broch reușește să emigreze în SUA, unde își termină romanul. Aşa cum recunoaște el însuși într-o scrisoare, amenințarea morții, presimțită doar în 1936, devine iminentă în 1938, astfel încât moartea lui Virgiliu devine o imagine a propriei morți (sau, extinzând, o imagine a fricii fiecărui om în fața perspectivei morții):
Ameninţarea morţii prin nazism a căpătat forme din ce în ce mai concrete; în privinţa asta nu te mai puteai amăgi. Desigur, pentru noi, cei din Austria, ea încă nu exista nemijlocit (1936), şi de aceea eu, care eram legat prin relaţii familiale, am amânat mereu refugiul, poate subjugat şi de farmecul ademenitor ce rezidă în orice pericol. Totuşi, oricum, era o situaţie care mă obliga mereu mai imperativ să mă pregătesc de moarte, o pregătire de moarte, ca să zic aşa, particulară. Către aşa ceva a evoluat lucrul la Virgiliu, şi tocmai prin aceasta, cum aţi remarcat foarte just, cartea şi-a spart cu totul cadrul impus de conţinutul ei istoric. Nu mai era moartea lui Virgiliu, a devenit imaginea propriei morţi. Anii aceştia (inclusiv perioada detenţiunii mele) au fost o concentrare constantă, de o intensitate extremă, asupra trăirii morţii…
Romanul, denumit „poem” (Gedicht), o simbioză între filozofie şi poezie, are, iată, în centru ideea morţii. În cele patru secţiunii ale sale – „Apă-Sosirea”, „Foc- Coborârea”, „Pământ-Aşteptarea”, „Eter-Întoarcerea acasă” –, este povestită ultima zi din viaţă a poetului latin Virgiliu, mai exact ultimele 18 ore – intenţie care aminteşte de un alt mare roman, Ulise de James Joyce. Este redată, altfel spus, pregătirea pentru moarte a lui Virgiliu.
În prima parte, drumul lui Virgiliu de la corabie până la palatul lui Augustus din Brundisium apare înfăţişat ca o traversare a unui iad, un iad al mulţimilor, al gloatei. Poetul este, prin contrast, fiinţa excepţională, care iese din tipare. De altfel, nici patricienii, nici cezarul nu-l înţelegeau mai mult decât gloata:
Cei de-acolo de jos nu-l înţelegeau şi lor nu le păsa de el, cei de-aici de sus afirmau că-l venerează, da, o credeau chiar, însă, oricum ar fi fost, indiferent dacă socoteau că-i îndrăgesc operele dintr-o ipocrizie de gurmanzi, sau dacă-i arătau, nu mai puţin mincinos, stima lor ca unui prieten al lui Cezar, el, Publius Vergilius Maro, el nu avea nimic în comun cu ei, deşi destinul îl împinsese în cercul lor…
Viaţa, din această perspectivă a morţii, e percepută ca un joc crepuscular în care fiinţa se lasă pradă instinctelor. În acest moment, al morţii apropiate, Virgiliu realizează că adevărata menire a Poetului e aceea de a-i izbăvi pe ceilalţi, un rol asumat doar de profeţi şi de zei.
În partea a doua, „Foc-Coborârea”, Virgiliu îşi conştientizează ratarea misiunii sale, aceea de a-i ajuta pe ceilalţi. El a fost doar un simplu martor care a înfrumuseţat cele văzute, însă nu şi-a adus în nici un fel contribuţia la clădirea societăţii, la îndrumarea ei. A urmat un principiul înjositor, acela că: „Numai minciuna aduce glorie, nu cunoaşterea”. Se ştie că Virgiliu a dorit să-şi ardă principala operă, Eneida. Hermann Broch a încercat să răspundă în „poemul” său la întrebarea: „de ce a dorit Virgiliu asta?”.
În partea a treia, „Pământ-Aşteptarea”, ni se dă răspunsul: poezia trebuie să aibă realitatea încorporată în ea, căci numai pentru această realitate este ea apreciată. Horaţiu s-a luptat pentru Roma, „se oferise pe el însuşi ca jertfă pentru realitatea Romei”, Eschil a luptat, la rându-i, la Maraton şi Salamina. În schimb, Virgiliu nu a luptat pentru nimic, s-a mulţumit doar cu condiţia de întreţinut al lui Augustus. De-aici nevoia de a arde Eneida, care nu reprezenta decât o banală „împodobire” a celor care „edificaseră realitatea romană”. Realitate este numai iubirea, puritatea inimii, sacrificiul de sine. De-aici şi exclamaţia scăpată în faţa lui Plotius, unul dintre puţinele personaje care apar în acest roman:
– Oh, Plotius, fapta care slujeşte, realitatea ei… fără ea nu există nicio creaţie poetică.
Nu gloria urmărea Virgiliu, ci fapta în sine, adevărul ei. Dimpotrivă, dispreţuia gloria, „cea mai îngrozitoare incapacitate de a muri pentru un nemuritor”, „un drum pământesc, al lumii de-aici şi lipsit de cunoaştere”. Nici frumuseţea nu avea mai multă trecere în ochii poetului muribund, care e convins că „tot ceea ce se întâmplă de dragul simplei frumuseţi trebuie să rămână cuprins în neantul gol şi vrednic de osândă”. Frumuseţea nu vizează cunoaşterea, „care ea singură e sălaşul zeilor”. Nu e vorba despre orice fel de cunoaştere, ci despre cunoaşterea morţii, căci numai gândul la moarte „dă vieţii lumină”. Artistul adevărat, izbăvitorul, „trăieşte mai intens decât toţi, căci viaţa lui e fapta sa de cunoaştere, viaţa lui şi moartea lui”. În aceste condiţii, datoria poetului este una simplă, pragmatică, aceea de a-şi ajuta aproapele:
Datoria, datoria pământească, datoria de a ajuta, datoria trezirii: nu există nicio altă datorie, şi însăşi îndatorirea omului faţă de zeu, îndatorirea zeului faţă de om este ajutor.
Roman gnoseologic, care evită însă cu graţie să cadă în capcana textului eseistic, Moartea lui Virgiliu reprezintă o sinteză a gândirii lui Hermann Broch, pentru care arta este un act de cunoaştere. Centrat pe ideea morţii, Moartea lui Virgiliu este un roman în care umanismul (umanul chiar) este proslăvit – din perspectiva creaţiei artistice – ca valoare incontestabilă, supremă, izbăvitoare:
Oh, virtuos este numai acela pe care destinul l-a menit îndeplinirii datoriei, acţiune purtătoare de comunitate şi destinată ajutorării, numai acela este ales de Jupiter ca destinul să-l conducă afară din desiş…
Hermann Broch, Moartea lui Virgiliu, ediţia a II-a, traducere de Ion Roman, Paralela 45, 2003, 644 p.