Prezent în ţară pentru lansarea cărţii sale Suspect. Dosarul meu de la Securitate, apărută la Editura Trei, Jan Willem Bos – traducător în olandeză a aproximativ 25 de cărţi din română şi autorul antologiei de proză română modernă Moderne Roemeense Verhalen (Editura Atlas) – a vorbit despre experienţele sale din România comunistă (în anii ’70, ca student, şi în anii ’80, ca lector la catedra de olandeză a Universităţii Bucureşti), despre frica şi paranoia instaurate de Securitate, dar şi despre reminiscenţe ale epocii comuniste în prezent. Povestea urmăririi sale de către Securitate nu a devenit dramatică, în primul rînd datorită faptului că era străin şi apoi, datorită prieteniei sale cu Doru, cel care oferea notele informative către Securitate. O cronică a cărţii puteţi citi aici.
În cartea dvs. recent apărută la Editura Trei, puneţi accentul pe un sistem al Securităţii care instaurase un regim de frică permanentă, dar care, în acelaşi timp, avea şi multe carenţe. Chiar dvs. spuneţi în carte că de multe ori îşi făceau meseria neprofesionist şi chiar a fost posibil ca dvs. şi prietenul dvs. Doru, cel care fusese forţat să dea note informative despre dvs., să vobiţi despre acest lucru şi, practic, să „fentaţi” Securitatea.
După cum rezultă şi din dosarul meu, băieţii de la Securitate aveau pur şi simplu o meserie, care era plicticoasă, veneau dimineaţa şi plecau după-masa, şi aveau nevoie de note informative. Ce scria în notele acelea îi interesa mai puţin. Trebuiau să arate că îşi făceau meseria. E fascinant cum o organizaţie sinistră cum era Securitatea îşi pierdea atîta timp cu nişte persoane care nu făceau nimic, ca mine – eu nu am venit în România ca să răstorn orînduirea socialistă, mă mai vedeam cu scriitori, dar atît de teribil nu e acest lucru. Eram un cetăţean străin care ştia limba română, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, este foarte suspect…
Ei aveau un dispreţ profund faţă de literatura şi cultura română, pentru că nu le venea să creadă că un cetăţean străin are un interes sincer pentru cultura şi literatura română (ceva de genul „Nu sînt eu atît de prost încît să cred că olandezul ăla vine aici doar ca să studieze cultura română“). Ei îşi imaginau că la Universitatea din Amsterdam exista un fel de cuib de informatori care erau instruiţi şi trimişi în România pentru a face nu se ştie ce. Mentalitatea era că trebuia să existe un dedesubt. Mai tîrziu, din motive care nu rezultă din dosar, au ajuns la concluzia, falsă, că am fost colaborator al Serviciilor Secrete olandeze.
Cînd aţi ales România pentru studii, ştiaţi care era contextul?
Nu, dar era şi un alt context: era anul 1974, cînd România încă se bucura de o reputaţie destul de bună în afară. Fusese momentul ’68, cînd Ceauşescu vorbise de la balconul CC-ului, cînd s-a opus invaziei armate în Praga, iar această reputaţie a durat chiar pînă în anii ’80. Iar poziţia „independentă“ a lui Ceauşescu faţă de Uniunea Sovietică i-a adus o foarte mare popularitate în Vest. Ţin minte momentul 1984, cînd ruşii şi aliaţii lor au boicotat Jocurile Olimpice de la Los Angeles, iar românii nu, delegaţii români fiind mai aplaudaţi decît americanii. Abia de pe la mijlocul anilor ’80 lumea a început să înţeleagă ce se petrece în România şi cît de grea este situaţia pentru oamenii de rînd.
Cum vi se părea mediul studenţesc?
De fapt, noi am avut contact destul de puţin cu studenţii români, eram un fel de insulă occidentală. În Blocul C erau studenţii străini: africani, asiatici, arabi, cîţiva coreeni şi sud-americani. Dar am început de pe atunci să am contacte cu mediul cultural, cu Sorin Titel, cu Leonid Dimov, care a şi fost debutul meu ca traducător. Mergeam în vizită la Leonid Dimov cel puţin o dată pe lună, stătea undeva prin Colentina, era foarte amabil şi cred că-l amuza prezenţa mea.
Raportarea la trecutul comunist nu este liniară, de multe ori este contradictorie, oscilînd între nostalgie şi condamnare fermă. Cum vă explicaţi aceste diferenţe?
Am pregătit un text şi cînd am venit în România, acum o săptămînă, am început să discut despre lucrurile pe care le-am notat şi toată lumea mă contrazicea sau avea o altă perspectivă. În prima seară, cineva mi-a spus că nu mai interesează pe nimeni perioada comunistă. Probabil că e un adevăr parţial. Dar a fost şi o doamnă tînără care a spus că o fascinează în mod deosebit acea epocă. Apoi, am vorbit cu o doamnă mai în vîrstă şi, deşi spunea că nu avea motive să regrete epoca, simţea o oarecare nostalgie, nu pentru comunism în sine, ci pentru solidaritatea care exista la locul de muncă, pentru metodele la care apleau pentru a păcăli Securitatea şi cenzura.
Fiecare are o altă atitudine şi cred că este o perioadă care va rămîne fascinantă pentru multe generaţii. Şi în literatură se văd reflecţii ale acelei epoci, foarte multe cărţi abordează acea perioadă, cărţi chiar foarte recente, precum cea a lui Dan Lungu, în Sînt o babă comunistă, o carte şi mai recentă, minunată, dar foarte dureroară, Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici. Este foarte greu să ai privire coerentă şi cred că asta este şi menirea artei, fiecare să vină cu o viziune personală şi toate aceste priviri să constituie un ansamblu care e cît mai aproape de adevăr.
Se spune adesea despre perioada comunistă că a fost o paranteză a istoriei. Dumneavoastră cum o priviţi?
O perioadă atît de dureroasă, care a durat o generaţie şi jumătate sau poate chiar două nu are cum să fie o paranteză sau un accident istoric. Şi acest lucru se resimte foarte clar şi în situaţia actuală. România este, în continuare, o societate posttotalitară, nu a scăpat de umbra comunismului. Şi eu sunt un produs al unei societăţi în care încă bîntuia umbra celui de-Al Doilea Război Mondial. Un prieten de-al meu, un poet olandez, spunea că ştia despre acea perioadă din pisălogeala părinţilor. Mie îmi pare bine că am cunoscut şi România socialistă (nu îmi pare însă bine că a fost o astfel de ţară), pentru că mă ajută să înţeleg mai bine România de astăzi.
Care ar fi cele mai evidente urme ale perioadei comuniste în societatea de astăzi?
Imediat după Revoluţie, s-a impus un capitalism foarte dur. Există o admiraţie pentru cei care se îmbogăţesc mai repede, şi nu pentru cineva care, de exemplu, îşi trimite copiii la şcoală. Ambiţia supremă a românului, în momentul de faţă, e să se dea lovitura.
Sunteţi, practic, un ambasador al literaturii române în Olanda, prin activitatea dvs. de traducător. Care este interesul în Olanda faţă de literatura română?
Recunosc că merge greu. România nu este foarte cunoscută pe plan literar. Totuşi, din cînd în cînd reuşim. Proiectul meu cel mare din ultimii ani este Orbitor al lui Mircea Cărtărescu. Primele două volume au apărut şi au fost foarte bine primite de critică, iar primul volum a avut şi vînzări bune, peste 4.000 de exemplare. Nu spargem piaţa, dar reuşim în continuare să plasăm cîte un autor. În cazul în care Mircea Cărtărescu va lua Premiul Nobel, se schimbă situaţia. Un singur scriitor poate trage o întreagă literatură după el, cum s-a întîmplat cu literatura cehă.