Au trecut peste douăzeci de ani de la căderea comunismului şi încă mai sunt multe de aflat, de discutat, de înţeles. Ca să nu mai vorbim despre faptul că un adevărat proces al comunismului (aşa cum se întâmplă după înlăturarea unui sistem opresiv, abuziv) încă îşi mai aşteaptă rândul şi, dacă e să fim realişti, probabil că e puţin cam târziu. Şi cu toate acestea, încă mai ies din ruine semne ale vechiului regim, încă mai apar suprize în legătură cu diverse personaje ale vieţii politice şi nu numai. Unul dintre cele mai controversate aspecte legate de perioada comunistă la noi este activitatea Securităţii, acel organ de control ce oferea iluzia omniprezenţei. Din când în când, mai răsare câte un dosar de informator al unei personalităţi pe care nu ne-o închipuiam făcând acest pact, se face puţină vâlvă, apoi totul se linişteşte (suntem un popor iertător, după cum spune, pe jumătate glumind, Jan Willem Bos). Ipocrizia este poate trăsătura cea mai pregnantă atunci când se vorbeşte despre condamnarea comunismului, căci tocmai persoanele care sunt cele mai „vocale” sunt, de fapt, cele cu un trecut incert, aşa că nu e surprinzătoare neîncrederea tot mai accentuată faţă de luările de poziţie împotriva vechiului regim. Citeşte tot articolul