Nu mai citisem Toni Morrison din facultate, de la un curs de literatură americană. Nu-i dusesem lipsa, literatura afro-americană nu face parte dintre favoritele mele, din varii motive, printre care și faptul că secolul 20 a fost inundat cu povești despre realitatea “celuilalt“, alteritatea neagră care și-a găsit vocea și care a strigat și a tot strigat în toate domeniile și pe toate planurile, până când glasul i s-a risipit printre vocile uniforme ale altor oameni.
Povești care au avut, în mare parte, parte de o discriminare pozitivă, cenușă inevitabilă în cap după epoca sclavagismului. Iar dacă aspectului vieții afro-americane îi dai și o abordare feministă (nu atât militantă, cât mai degrabă având ca pivot principal femeia), you hit jackpot, cum zice americanu’ de orice culoare și orientare. Încă un motiv ca amănuntul de pe coperta a patra că romanul a fost selectat în Clubul de Carte al lui Oprah Winfrey să producă nu admirație, ci saturație. (Oprah a jucat, de altfel, dacă nu vă aminteați acest amănunt, în două dintre cele mai apreciate ecranizări ale genului, The Color Purple, după Alice Walker, și Beloved, după Toni Morrison).
Cu acest bagaj de povești cu negrese americane care poartă după ele ditamai baobabul genealogic de abuzuri, am abordat, cu ceva speranță, Jazz-ul, recent publicat la Editura ART în seria de autor Toni Morrison, alături de Beloved și Paradise.
În Jazz ascultăm poveștile mai multor personaje, amestecate într-un stream of consciousness, fluxul conștiinței abordat cu dedicație de Morrison, stil narativ care varsă într-un singur recipient discursuri separate (la persoana întâi sau a doua), într-un cor canon de voci ale naratorilor “necreditabili”, unreliable narrators, pe autenticitatea poveștilor cărora nu te poți baza, din cauza subiectivității lor:
Violet, coafeză, și soțul ei, Joe, comis voiajor de cosmeticale, amândoi pe la 50 de ani, bântuiți de fantoma amantei lui Joe, mult mai tânăra Dorcas, pe care Joe o ucide cât încă era în viață, și pe care Violet încearcă să o mai ucidă o dată în sicriu, la înmormântare.
Vocilor lor li se adaugă cele ale mătușii lui Dorcas, Alice, călcătoreasă și cusătoreasă, vecinei Malvonne, iar poveștile alunecă, treptat, inevitabil, din anii 20 în Harlem, timpul prezent al narațiunii, spre sfârșitul secolului 19, când Violet și Joe erau niște negri tineri și săraci lipiți pământului, care munceau plătiți cu ora pe plantațiile albilor, și chiar mai departe, pe vremea bunicii True Belle, servitoare la oraș și bonă a unui copil corcit, Golden Gray, cu părul de aur și sânge de negru în vine.
Și aici m-a pierdut. Dacă autoarea (povestitoare minunată, de altfel, cu vorbe meșteșugite și ritm neobosit) s-ar fi rezumat la povestea de dragoste și moarte a lui Joe și Violet, la jazzul anilor 20 în Harlem, la nasurile încrețite ale negreselor bătrâne la auzul muzicii noi, drăcești, mi-ar fi plăcut romanul. Odată transportată pe câmpurile de bumbac și în saloanele albilor, povestea alunecă în banal și vocea blândă a omului se transformă iar în strigătul negrului.
Plăcerea discutabilă a lecturii mi-a fost dramatic diminuată de faptul că versiunea editurii ART (2012) este una dintre cele mai proaste, greoaie, lipsite de respect și pe alocuri chiar agramate traduceri pe care le-am citit vreodată.
Câteva exemple:
– flori galbene care devoră cărăbuși, pag 41
– un elev a trimis o aplicație la școală, pag 47
– codițe împletite și pliate (?) pe interior (în original braids tucked under), pag 58
– întinsă pe o lenjerie (?) cu șnururi (în original a chenille bedspread, adică o cuvertură cu găitane), pag 64
– doar ești in control, pag 67 (limba română preferă versiunea a avea lucrurile sub control)
– cineva se chinuie cu magnetofonul, atașază brațul, zgârie discul (în original Someone fights with the Victrola; places the arm on, scratches the record), pag 70 – Victrola era un gramofon. Magnetofoanele nu existau în anii ’20. Iar în locul neologismului “disc”, vechiul “placă” ar fi sunat mai veridic.
– avea pantofii acoperiți cu stridii (?!!) de culoarea nisipului (în original as though sand-colored spats covered his shoe tops), pag. 74. Aș fi bănuit că traducătoarea nu a auzit de ghetre, dacă nu ar fi folosit totuși termenul cu trei fraze mai devreme.
Exemplele pot continua, pe la jumătatea lecturii am renunțat să le mai notez și mi-am propus, încă o dată, să citesc autorii de limbă engleză în original, pentru a-mi feri timpul de asemenea pierderi de vreme.
Pe de altă parte, dacă aș fi făcut asta, cum mai puteam să vă avertizez acum să evitați această traducere a romanului Jazz de Toni Morrison?
Și nici să nu vă gândiți să puneți placa “știi cât de prost sunt plătiți traducătorii?”. Dacă te înhami la o asemenea treabă, înseamnă că îți asumi responsabilitatea pentru faptul că din creionul tău iese o nouă carte, pentru că nu ești doar un dicționar, ci sarcina ta de traducător este să adaptezi. Motiv pentru care nu este necesar să cunoști la perfecție limba engleză, ci să zbârnâi în limba română și, mai presus de toate, să ai talent scriitoricesc.
În cazul traducerii despre care discutăm, până la adaptare, există problema incapacității de a alege din dicționar sensul potrivit al cuvântului – păcătoasele spats (ghetre în context) înseamnă, din păcate, și larve de stridii.
Jazz, de Toni Morrison – 19 lei la Editura ART.
Traducere: Oana Zamfirache
Redactor: Passionaria Stoicescu
Foto: fantomă la înmormântare, James Van Der Zee, fotograf din Harlem, din imaginile căruia se pare că a răsărit personajul Dorcas.