Cesare Pavese, unul dintre cei mai mari scriitori italieni ai secolului trecut, este autorul romanului Femei singure, o capodoperă a realismului italian.
E noaptea Sfîntului Rocco, o noapte fierbinte, senzuală, cu poveşti amare şi triste, în care spiritele se dezlănţuie. Muzica sărbătorii străbate întunericul, îi face pe oameni să danseze şi să cînte. Undeva, acordurile răsunătoare ţin treaz un preot care blestemă ispitele nopţii, dar le supravieţuieşte, un profesor care descoperă binecuvîntata linişte a beznei pe cale să se stingă şi un tînăr care e gata să-şi uite orice fărîmă de umanitate şi să omoare pentru iluzia libertăţii.
Publicate după moartea autorului lor, povestirile şi nuvelele lui Pavese conţin toate subiectele regăsite în romane: singurătatea amară a deţinutului, farmecul primitiv al vieţii de la ţară şi un întreg univers pigmentat de detaliile periferiei oraşului, aspiraţiile eşuate ale intelectualilor şi angoasele lumii burgheze. Fundalul acestor proze poate deveni realitatea dureroasă a condiţiei umane, lăsînd în acelaşi timp loc naivităţii şi speranţelor iluzorii.
„Singura plăcere pe care-o găsesc în această viaţă este aceea de a fi viu. Restul e suferinţă.” (Cesare Pavese)
„Prozele lui Pavese construiesc cel mai dens, cel mai dramatic, cel mai omogen ciclu ficţional inspirat din Italia modernă. Mediul lor este o combinaţie între cronica socială şi comedia umană.”
(Italo Calvino)
„Pavese a făcut o încercare eroică – şi reuşită – de a cuprinde în prozele lui o dimensiune naţională şi socială… Este cel mai important prozator din perioada neorealismului italian.” (The New York Review of Books)
„Noapte de sărbătoare şi alte povestiri”, de Cesare Pavese – fragment
Traducere din limba italiană de Mara Chiriţescu
Colecţia: Biblioteca Polirom
Seria: Esenţial
Carte publicată şi în ediţie digitală
344 p.
Elena nu vorbea mult. Dar îl privea pe Stefano încercând să-i zâmbească, având în ochi o căldură pe care vârsta i-o făcea maternă. Stefano ar fi vrut să vină dimineaţa şi să i se bage în pat ca o nevastă, dar să plece ca un vis, care nu cere cuvinte şi compromisuri. Micile amânări ale Elenei, ezitarea din voce, simpla ei prezenţă îl făceau să se simtă prost şi vinovat. Discuţiile erau scurte în încăperea închisă.
Într-o seară, îndată după venirea Elenei, când Stefano, care voia să fie singur, mai târziu, ca să fumeze în curticică, i-a spus că peste o oră s-ar putea să treacă cineva – Elena, speriată şi îmbufnată, voia să plece numaidecât şi Stefano o reţinea cu mângâieri –, s-au auzit paşi şi o respiraţie în spatele obloanelor închise şi cineva l-a strigat.
— Şeful de post, a spus Elena.
— Nu cred. Să-i lăsăm să ne vadă, ce-i rău în asta ?
— Nu, a spus Elena, îngrozită.
— Cine e ? a strigat Stefano.
Era Giannino.
— Un moment, a spus Stefano.
— Lasă, domnule inginer. Mâine mă duc la vânătoare, vii cu mine ?
După ce a plecat Giannino, Stefano s-a întors spre odaie. Elena, în picioare, stătea între pat şi zid, cu ochii pierduţi în lumina crudă.
— Stinge lumina, a şoptit.
— A plecat…
— Stinge lumina !
Stefano a stins lumina şi s-a apropiat de ea.
— Plec, a spus Elena, şi n-o să mai vin niciodată.
Stefano a simţit cum i se strânge inima.
— De ce ? a şoptit. Nu mă iubeşti ? A ajuns la ea trecând prin pat şi a luat-o de mână.
Elena şi-a retras degetele, strângându-i apoi mâna cu deznădejde.
— Voiai să deschizi, a şoptit, voiai să deschizi. Nu mă iubeşti.
Stefano a prins-o de braţ şi a aşezat-o pe pat. S-au sărutat.
De data asta aproape că n-a mai fost nevoie să se îmbrace din nou. S-au apropiat înlănţuiţi de uşă şi Stefano îi şoptea la ureche.
— Ai să mai vii, Elena, nu-i aşa ? O să facem aşa, vii numai dacă trec pe la prăvălie să-ţi spun bună ziua… Mai bine, Elena, vino dimineaţa devreme, când nu e nici o mişcare. Aşa o să fim siguri că nu te mai vede nimeni. Dacă vine cineva, dar n-o să vină, ne putem preface că dereticai prin odaie… E bine aşa ? Vino pentru o clipă, când mai sunt încă în pat, şi pe urmă pleci imediat. Îţi place şi ţie să vii, da ?
Elena zâmbea, desigur. La un moment dat Stefano a auzit la ureche vocea aceea puţin nătângă dar caldă :
— O să fii mulţumit dacă vin numai o clipă ? Nu ţi-ar plăcea să stai cu mine o noapte întreagă ?
— Sunt sălbatic, ştii doar, i-a spus numaidecât Stefano, şi e frumos şi aşa. Nu veni noaptea. Aşa te iubesc.
Puţin după aceea, singur pe întuneric, plimbându-se şi fumând, Stefano s-a gândit la ziua care avea să vină şi la vocea ironică a lui Giannino. După clipele petrecute cu Elena rămânea prostit de oboseală, sătul, de parcă şi sângele i s-ar fi oprit şi totul, pe întuneric, s-ar fi petrecut în vis. Dar îi era ciudă că-i vorbise, că o rugase, că-i arătase, chiar dacă se prefăcuse, puţină sinceritate, puţină duioşie. S-a simţit laş şi a zâmbit. „Sunt un tip sălbatic.“ Dar trebuia să-i spună, şi ar fi fost chiar nevinovat, că după fiecare întâlnire a lor simţea această oboseală, această saturaţie. „Ca să nu mai creadă că face pe mama cu mine.“
Se gândea la vocea lui Giannino care avea să-l strige în zori. Era adevărat ce i se spusese despre Concia ? S-a gândit că în locul Elenei ar fi putut-o avea în cameră pe Concia. Dar sângele lui potolit n-a tresărit. „Ar fi la fel. Nici ea nu e sălbatică, ar vrea să fie iubită, şi atunci ar trebui să mă păzesc şi de Giannino.“ Cine ştie câtă cruzime se ascundea în spatele amabilităţii lui don Giannnino ? Nu era şi el din locurile acelea ? Stefano prefera să aibă încredere în el şi să ştie că a doua zi o să-l vadă, că o să-i vorbească şi că o să colinde cine ştie pe unde.
A doua zi însă, înainte de revărsatul zorilor, în vreme ce se plimba pe ţărm, Stefano s-a gândit mult la Concia şi şi-a închipuit-o sălbatică, de neatins, dispusă să cedeze o dată şi apoi să fugă ; în vreme ce unui bărbat ca Giannino – cartuşieră şi dinţi albi în întuneric – îi era poate supusă şi credincioasă, ca amanta unui bandit. Giannino i-a spus râzând că îşi cere scuze că îl deranjase cu o seară înainte.
— De ce ? s-a mirat Stefano.
— Nu-i vorba de dumneata, domnule inginer, dar ştiu că în situaţii din astea femeile fac ca toţi dracii şi ameninţă că pleacă. N-aş vrea să te fi deranjat.
Dinspre mare adia o boare călduţă, care învăluia cuvintele şi aducea cu sine o împăcare neştiută. Totul era nedefinit şi plăcut, şi Stefano, zâmbind la gândul că la ora aceea îl cuprindeau neliniştile, a spus :
— Nu m-ai deranjat.
Au trecut pe lângă casa Conciei, prin partea ce dădea spre mare. Casa era gălbuie şi zăvorâtă, în aşteptarea zilei, care avea poate s-o trezească prima dintre toate casele de pe ţărm. Fără să se oprească, Giannino a făcut brusc la
dreapta.
— O s-o luăm pe drum. O să urcăm prin albia torentului. Vrei ?
Sus pe drum tremurau fire de iarbă. Stefano a început să desluşească haina cenuşie de vânătoare a lui Giannino, aşa cum îi apăruse pentru o clipă în pragul camerei luminate.
Cățărându-se în urma lui, i-a ghicit până şi încălţările prinse la jumătatea piciorului, unde erau vârâţi pantalonii.
— M-am îmbrăcat cu jacheta, cum eram şi ieri, a spus după o vreme.
— Important e să nu ne murdărim.
La primele licăriri ale zorilor încă mai mergeau spre inima ţinutului, pe sub sălciile de pe marginea prundişului. Puşca, de-a curmezişul pe spatele lui Giannino, se legăna la fiecare pas. Deasupra lor se învălmăşeau puzderie de nori şi de flăcări roşii.
— Urâtă vreme pentru vânătoare, a spus Giannino fără să se întoarcă. Nu mai e vară şi nu e încă toamnă. O să
găsim nişte mierloi şi nişte prepeliţe.
— Pentru mine e acelaşi lucru. O să mă uit la dumneata.
Erau între două dealuri unde Stefano nu mai fusese niciodată.
Vegetaţia săracă şi cele câteva tufişuri începeau să iasă din umbră. Vârful golaş al unui deal se contura pe un
cer senin.
— E încă vară, a spus Stefano.
— Aş prefera să plouă şi să bată vântul. Ar aduce potârnichi.
Stefano ar fi vrut să se aşeze şi să lase zorile să răsară din nemişcare : să vadă cerul, ramurile, coasta însăşi cum se îngălbenesc şi apoi se roşesc. Mergând, scena se schimba ; şi nu mai erau zorile care răsăreau din lucruri, ci lucrurile care ieşeau unele după altele. Lui Stefano îi plăcea aerul liber numai de la o fereastră sau din pragul casei.
Despre Cesare Pavese
