Ieri m-a sunat Dalila și mi-a spus ca a murit Terry Pratchett. De atunci mă uit pe Facebook după prieteni care au scris despre asta și descopăr că suntem mulți. Am postat și eu un citat, au postat și alții, am văzut link-uri la articole apărute prin presa de limbă engleză, am comentat la alte posturi și abia acum am avut revelația: am aici, pe Bookaholic, un public care are răbdare să citească mai mult de o frază, sunt aici oameni care, poate, l-au citit deja pe Pratchett și sunt dispuși să și-l reamintească alături de mine și, mai mult decât atât, poate câțiva dintre cei care nu l-au citit o să-l descopere acum și viața lor va fi astfel mai bogată.
Nu am fost eu primul fan al lui Terry Pratchett din România, dar cred că am fost numărul doi sau trei. Acum mulți ani, prin 1995 sau 1996, la etajul al 11-lea al clădirii din Pache Protopopescu unde era sediul Pro TV și, mai precis, Pro FM, Andrei Gheorghe mi-a povestit prima oară despre scriitorul britanic care inventase o lume fantastică în care se petreceau lucruri despre care merita să citesc.
Știu ca prietenul lui Constanta, Adrian, era și el fan și, într-un fel sau altul, aducea cărțile din Anglia imediat ce apăreau. Deci cred că pot să-mi arog numărul trei între fanii lui Pratchett din România. Nu mai știu care a fost prima carte din Discworld (Lumea Disc) pe care am citit-o, dar știu că am dat-o mai departe prietenei mele, Domnica, cea care a tradus în românește, vreo doi ani mai târziu, Culoarea Magiei (The Color of Magic).
Dalila era cu mine la Londra, la o filmare, când am cumpărat prima mea carte a lui Pratchett. Am citit tot ce a scris Pratchett și, atunci când s-a pus problema traducerii lui în România, am sperat pentru o clipă că ar putea să vină la lansare. Motiv pentru care m-am implicat în lansarea Culorii Magiei, la Librăria Noi, care a și scos primele patru cărți din serie. Împreună cu prietenul meu Răzvan, am făcut un număr de ziar numit Lumea Disc, care să explice celor care intrau în librărie ce e cu cartea asta. Terry Pratchett n-a venit, dar Andrei Gheorghe, fanul numărul 1, a venit. Mi-am călcat pe inimă și l-am lăsat pe el să fie Moartea, pentru că avea silueta potrivită. Și pentru că el îl descoperise pe Pratchett. Și pentru că era celebru.
Dar, așa cum i-am scris unei prietene pe Facebook, dacă e să ne jucăm de-a Discworld, eu vreau să fiu Moartea. Unul dintre articolele apărute în Marea Britanie spunea că, deopotrivă datorita bolii lui (acum 8 ani Terry Pratchett fusese diagnosticat cu Alzheimer, ceea ce l-a făcut să devină un propovăduitor insistent al dreptului la moarte asistată), dar și al felului în care Moartea apare în cărțile lui, el a reușit să schimbe tonul discuțiilor despre moarte în societatea actuală.
Moartea lui Pratchett (personajul, nu dispariția lui) este un schelet înfășurat într-o mantie, care are un singur rol: la finalul vieții oamenilor, vine ca să le asigure trecerea în lumea de dincolo. Și lumea de dincolo este exact cea pe care și-a imaginat-o fiecare în cursul vieții. Războinicii cu coifuri cu două coarne ajung într-o Valhala, cu fecioare bucălate și cu chiolhanuri nesfârșite. Călugării înțelepți și resemnați, după o scurtă pauză, se reîntrupează. Călătorii veșnici prin deșert își continuă călătoria. Iar cei care nu cred că urmează nimic – au din nou dreptate. Ideea că ceea ce crezi este, de fapt, adevărat, indiferent de detalii, mi s-a părut genială, mai ales în contextul cultural ironic și cald al cărților lui Pratchett. Tot Moartea e cea care remarca undeva că oamenii nu o văd atunci când trece pe lângă ei pe stradă pentru că nu se așteaptă. Doar la finalul vieții o așteaptă, și atunci o văd.
Îmi dau seama că nu v-am spus mai nimic despre Lumea Disc (o planetă care circulă prin univers pe spatele a patru elefanți, care se sprijină pe o broască țestoasă – și, la întrebarea: broasca țestoasă pe ce se sprijină, răspunsul e: sunt țestoase până la capăt!), dar tot acest univers, unde separarea dintre realitate și fantezie, între lumea actuală și toate celelalte lumi posibile, e ca o pânză foarte subțire și foarte ușor și des ruptă, merită experimentat la prima mână, așa cum l-a scris Pratchett.
Spuneam că, dacă ne-am juca de-a Discworld, eu vreau să fiu Moartea. Moartea nu înțelege oamenii, dar îi urmărește cu fascinație. Probabil i-ar fi dragi, dacă Moartea ar putea avea sentimente. Moartea vorbește cu majuscule (singura situație în univers când acest lucru este acceptabil).Moartea are un servitor și chiar și un ucenic. Și o fiică, într-o oarecare măsură. Și o casă mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară. Pentru că Moartea nu are nici o problemă cu paradoxurile. M-aș bucura dacă mi-ați scrie în comentarii voi cine ați vrea să fiți. Poate într-o bună zi ne adunăm și ne organizăm într-o Universitate Nevăzută sau într-un Cerc de Vrăjitoare. Sau într-un grup de fani ai lui Terry Pratchett.
Singura mea întrebare, de-o zi încoace, este: cine o să ne mai spună nouă acum ce se mai întâmplă pe Lumea Disc? Oare ce face Rincewind? Cine ar câștiga într-o confruntare între Lord Vetinari și Granny Weatherwax? Ce fac Carrot și Angua? Și the Librarian cu mâini lungi? Și the Luggage? Și Tiffany? Și Commander Vimes?
Moartea (cu m mic) lui Terry Pratchett mă întristează nespus. Dar dispariția Lumii Disc îmi rupe inima.
Sursă imagine principală