Un roman controversat interzis de Ministerul Educaţiei din Israel
Romanul Viaţa dincolo de graniţă, tulburătoarea poveste de dragoste a unei israeliene cu un palestinian, a atras încă de la apariţie atenţia oficialităţilor israeliene. Mai mulţi profesori din Israel au propus introducerea cărţii în programa şcolară, însă, din pricina subiectului acesteia, Ministerul Educaţiei a respins propunerea, invocînd argumentul că „relaţiile intime dintre evrei şi neevrei ameninţă identitatea naţională”.
Într-o zi friguroasă de toamnă newyorkeză, tînăra Liat îl întîlneşte întîmplător pe Hilmi. Ea e israeliană din Tel Aviv, iar el, palestinian născut în Hebron. Acolo, în America, departe de conflictele dintre popoarele lor, dar şi de soarele cald al Orientului, la care visează necontenit, cei doi se îndrăgostesc unul de altul. Îşi trăiesc iubirea pe termen scurt într-un timp suspendat şi într-un univers doar al lor, cu o înflăcărare deznădăjduită, știind că nu vor putea rămîne împreună. Din cînd în cînd, stereotipul etnic şi umbra conflictului de acasă se strecoară între ei. Dar cînd Liat revine în Tel Aviv, cu sentimentul despărţirii definitive, află că şi Hilmi urmează să se întoarcă pentru o vreme acasă, în Ramallah. Dincolo de filonul autobiografic şi de controversele politice pe care le-a declanşat în Israel, Viaţa dincolo de graniţă este un roman de o mare complexitate psihologică despre forţa nestăvilită a iubirii, dar şi despre prejudecăţile ce caracterizează societatea contemporană.
„Iată o carte care m-a impresionat… Nici măcar tragedia celor două popoare nu umbreşte povestea de dragoste din roman, construită cu eleganţă, cu precizie, cu o remarcabilă fineţe.” (Amos Oz)
„Viaţa dincolo de graniţă a fost mai întîi subiectul unor polemici şi controverse îndîrjite, apoi un simbol al libertăţii şi progresului, după care, iată, a devenit un bestseller.” (The New York Times)
„Rabinyan este o scriitoare generoasă, iar la ea personajele sînt mai importante decît orice altceva. E, evident, foarte meticuloasă, însă nimic din scrisul său nu pare forţat, ceea ce o diferenţiază de autorii pentru care scrisul nu înseamnă decît meşteşug.” (Haaretz)
„Viaţa dincolo de graniţă”, de Dorit Rabinyan – fragment
Traducere din limba ebraică şi note de Any Shilon
Colecţie: Biblioteca Polirom
Seria: Actual
Editura Polirom
336 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală
Deci de unde să încep ? Cum poţi schiţa figura unui om, una dintre multele lui figuri, din câteva linii şi adjective uzate ? Cum să‑i desenez chipul aşa cum l‑am văzut atunci, la prima privire, încă tainică ? Din infinitatea de perechi de ochi căprui existenţi, cum să‑i evidenţiez pe aceştia doi, blânzi, sinceri, cu privirea deschisă, atentă şi uşor sfioasă, mirată ? Cum să‑i desenez buzele, nasul, sprâncenele, un chip pe un şerveţel de cafenea, să mă întorc şi să le privesc din nou, fără emoţie, poate cu ochii altor oameni, ai celor de la masa alăturată, sau cu ochii chelneriţei care se apropiase de noi ?
— Vrei să comanzi ceva ? îl întrebă ea, deşi el stătea încă în picioare.
El se uită la scaun şi mă întrebă :
— E în regulă ?
O coamă imensă de păr, o mare tumultuoasă de bucle încreţite, de culoarea cărbunelui, se răsfira în toate direcţiile. Avea ochi blânzi, de un maroniu ca scorţişoara, şi gene atât de lungi şi dese, încât pentru o clipă am crezut că şi‑a conturat ochii cu creion dermatograf negru. Înalt de vreun metru şaptezeci, purta pantaloni din catifea reiată, un pulover gri şi un palton din velur decolorat. Observasem încă dinainte, când dăduserăm mâna, că are palme mari şi frumoase şi le remarcasem fineţea. Când i s‑au adus cafeaua espresso şi paharul cu apă pe care le comandase, iar el a băut cu sete, golind paharul dintr‑o singură sorbitură rapidă, i‑am privit cu atenţie concentrată firele de păr de la încheieturile degetelor.
I‑a mulţumit chelneriţei când aceasta s‑a întors cu încă un pahar cu apă pe care i‑l ceruse, apoi l‑a înclinat uşor spre mine :
— Cheers !
Avea nasul mare şi coroiat, cu nări largi, pofticioase, ce fremătau în interiorul paharului. Mărul lui Adam i se înălţa şi cobora. Culoarea pielii îi era la fel cu a mea, măslinie, doar că un pic mai palidă, şi nu era bărbierit. Urmele setei albe, lipicioase, îi rămaseră în colţurile gurii şi după ce răsuflă uşurat şi izbi uşor paharul de masă.
— Uau, câtă nevoie aveam să beau ceva !
Hilmi era de fapt pictor, nu actor. Avea douăzeci şi şapte de ani, cu doi mai puţin ca mine. Mi‑a povestit că studiase la Bagdad şi acolo obţinuse prima sa diplomă, cea de licenţă, la Academia de Arte Frumoase. Ajunsese la New York în 1999 şi mi‑a zis că era aici deja de patru ani, cu o viză de artist. Locuia în Brooklyn şi tot acolo îşi avea şi atelierul, pe Bay Ridge Avenue. Împărţea locuinţa cu o fată pe jumătate libaneză, Jenny, studentă la Arhitectură, a cărei mamă era proprietara apartamentului.
— Dar din august Jenny a plecat la logodnicul ei, mi‑a zis el, strângându‑şi uşor buzele. La Paris.
Din când în când revenea asupra acestei mişcări, îşi lipea o buză de cealaltă, ca şi cum astfel marca sfârşitul unei fraze.
— Dar deocamdată nu au închiriat camera.
Ceva – nu ştiu exact ce – din cuvintele lui m‑a făcut să‑mi reamintesc interogatoriul recent.
— N‑ai să crezi ce mi s‑a întâmplat astăzi, i‑am spus dintr‑odată, emoţionată. Chiar înainte de a veni aici.
După o clipă mi‑am întins, apoi mi‑am strâns şi mi‑am lins buzele şi mi‑am dat seama că îl imit, că am copiat pe chipul meu acest tic al feţei lui. Iar când am început să‑i povestesc despre cowboy şi despre partenerul său, care m‑au luat azi prin surprindere, apărându‑mi în prag tocmai când făceam curăţenie, eram din nou agitată şi nervoasă, nu‑mi venea să cred că toate astea se petrecuseră cu mai puţin de două ore în urmă, doar că acum sunau deja ridicol, incredibil şi aproape amuzant.
— Şi nu ţi s‑a mai întâmplat niciodată aşa ceva ?
— Ce, să fiu urmărită ?
— Nu, să fii considerată arăboaică, zâmbi el. Pentru că adevărul e că aduci puţin…
— Cu ce ? Cu o figură ameninţătoare din Orientul Mijlociu ?
Avea un surâs fermecător.
— Exact.
— Dimpotrivă. Când am călătorit prin Orientul Îndepărtat, mi s‑a spus că semăn cu o indiancă, cu o pakistaneză.
— Şi eu păţesc tot timpul asta.
— Iar aici mulţi au impresia că sunt grecoaică, mexicană…
— Ce, crezi că eu nu aud aşa ceva ? Brazilian. Cubanez. Spaniol. Ba o dată m‑au crezut chiar israelian. Cineva în tren a început să mă întrebe ceva în ebraică. I‑am răspuns : „Îmi pare rău, domnule, dar nu vorbesc ebr…“
Începu să‑şi pipăie buzunarul paltonului.
— Numai o clipă, spuse apoi, trecând la al doilea buzunar, de unde se auzi clinchetul unui val de monede.
Se aplecă, puse pe masă rucsacul portocaliu şi căptuşit, care era deja larg deschis, şi scoase din el cu gesturi agitate un fular lung din lână, o mănuşă maronie, un penar cu fermoar de un albastru ca al blugilor, o hartă a liniilor de metrou, un pachet turtit de ţigări Lucky Strike şi încă o mănuşă.
Am văzut printre lucrurile aruncate pe masă un caieţel argintiu.
— Ce cauţi ?
— E în regulă, mormăi el. Nu‑s decât bani, dar unde i‑am pus… ?
Şi‑a vârât degetul între paginile caietului şi l‑a răsfoit înspre capăt. De la o pagină la alta apăreau noi şi noi desene : forme diferite de gene, valuri mici, bucle, scoici, apoi rânduri‑rânduri de arabi musulmani – toate pline de ştersături, cu imagini care se mişcau, răsăreau şi dispăreau dintre schiţe. Mâna i se strecură iar în rucsac până la cot, pipăi şi se frământă din nou. Deodată şi‑o retrase şi se lovi peste piept, apoi şi‑o vârî sub pulover, în buzunarul cămăşii. Pe chip i se citi uşurarea la vederea banilor ieşiţi la iveală de acolo : douăzeci şi cinci de dolari şi încă o bancnotă cenuşie de o sută.
Eram gata să‑l rog să‑mi arate caietul, să mă uit la desene, dar el se apucase deja să strângă biletele de metrou şi hârtiuţele aruncate pe masă şi îmi spuse că e nevoit să o ia din loc. Mi‑a zis că trebuie să ajungă la prăvălia angro de unde îşi cumpăra culorile. A pus pe masă o bancnotă de douăzeci de dolari şi a chemat chelneriţa.
— Acolo se închide la şase şi mi s‑a terminat albastrul.
— Tocmai albastrul ?
Mi‑a răspuns că nuanţele de verde şi albastru i se termină întotdeauna primele, pentru că în lucrările lui pictează multă apă.
Despre Dorit Rabinyan
Dorit Rabinyan, prozatoare şi scenaristă israeliană, s-a născut în 1972 în Kfar Saba, într-o familie evreiască emigrată din Iran.
A debutat în 1995 cu romanul Mirese persane, care a obţinut Premiul Wiener în 1996 şi Premiul Jewish Quarterly-Wingate în 1999, ulterior fiind tradus şi publicat în spaţiul occidental. De un succes similar s-a bucurat şi următoarea sa carte, Nunţile noastre (1999). În 2014, Dorit Rabinyan a publicat romanul Viaţa dincolo de graniţă, al cărui subiect este povestea de iubire dintre o tînără traducătoare israeliană şi un pictor palestinian. Cartea, foarte apreciată de critica literară şi cu un impact imediat la public, a primit, printre altele, Premiul Bernstein şi Premiul Steimatzky pentru cea mai vîndută carte a anului. Dorit Rabinyan a mai scris un scenariu pentru cinematografie, Logodnicul lui Shuli, care a primit premiul Academiei de Cinematografie din Israel, şi o carte pentru copii, Deci unde eram eu atunci?, apărută în 2006. În prezent trăieşte în Tel Aviv.