Mama mea a spus: Nu subestima niciodată efortul oamenilor/ de a formula adevăruri ușor de îndurat
Ajung din ce în ce mai greu la scriitorii și poeții contemporani nordici. Nu e timp, aș putea spune. Dar nu știu dacă este un motiv suficient de bun pentru a mă ”disculpa”.
Cum bine știți, la recent încheiata ediție a Târgului de Carte Gaudeamus, invitatul de onoare nu a fost o țară, ci un grup de țări: cel al țărilor nordice (Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia). Extrem de greu să cuprinzi atâta literatură, mai ales în numai cinci zile de târg.
Poeta despre a cărui carte vă voi vorbi puțin astăzi a fost în România la sfârșitul lui noiembrie, făcând parte dintre scriitorii invitați din Suedia. Am ratat întâlnirea cu ea (și-mi pare tare rău), dar n-am trecut și de prima ei carte tradusă integral în limba română (de Svetlana Cârstean și Raluca Ciocoiu): ALBDINALB (în original, VITSVIT; publicată în colecţia ”Cercul Poeţilor Apăruţi”, coordonată de Svetlana Cârstean la Editura Pandora M, din cadrul grupului editorial TREI, 2013).
Athena Farrokhzad are 30 de ani. S-a născut la Teheran, părăsind, împreună cu familia ei, din motive politice, Iranul. S-au refugiat în Suedia. Poeta trăiește, în prezent, la Stockholm și este, pe lângă scriitoare, traducătoare (a propos, este cea care a tradus în suedeză cartea Floarea de menghină de Svetlana Cârstean; frumoasă colaborare, nu?) și critic literar. Volumul de poezie ALBDINALB, deși recent publicat și în Suedia, a câștigat deja premiul ”Karin Boyes” (litterära pris) și este nominalizat la cel mai prestigios premiu suedez pentru literatură, ”Augustpriset”. Date relevante pentru cei care decid cumpărarea și citirea unei cărți în funcție de premiile strânse și de recunoașterea de care se bucură autorul/ autoarea.
Ceea ce m-a făcut să citesc cartea-poem a Athenei Farrokhzad nu a fost nici faptul că este o poetă pe val, nici că abia ne făcuse o vizită. Nici măcar premiile literare. Ci, în mod paradoxal (căci rar mi se întâmplă), coperta a IV-a. M-am săturat de ridicările în slăvi ale unei cărți sau ale alteia, de citate luate din ziare de ”prestigiu”, de replici rapide de tipul O carte fabuloasă, Cartea aceasta îți va schimba viața, După ce vei citi cartea, vei vedea lumea cu alți ochi etc. Însă nu mă pot abține: înainte de a începe o carte, citesc coperta aceea de note despre volum sau scriitor; o recitesc și după ce am terminat cartea, ca un fel de verificare – de obicei, mă conving că sunt numai tâmpenii.
În cazul volumul de față, coperta a IV-a este alcătuită din părerile scrise ale lui Magnus Bremmer (care nota în Svenska Dagbladet), ale Mariei Kuchen (din Sydsvenskan) și ale lui Marius Chivu (care a publicat o cronică despre carte în Dilema). M-au făcut curioasă afirmațiile că aceasta ”este o carte extrem de originală” (Magnus Bremmer), confesiunea ”De foarte mult timp nu am mai citit o poezie atît de utilă în viața de zi cu zi” (Maria Kuchen) și remarca ”ALBDINALB este o carte de poezie cum nu s-a mai citit în limba română” (Marius Chivu). Sigur, puteți contracara spunând că sunt extrase menite să servească scopului suprem: marketing-ul. Sunt, e adevărat, dar ce părere veți avea când vă voi spune că, după ce am terminat poemul și am recitit coperta a IV-a, am rămas cu senzația că tot ce trebuia spus a fost spus? Nu o mai lungesc, ați înțeles ideea.
Poemul ALBDINALB (eu l-am înțeles ca întreg, un poem mai lung, care se întinde pe tot volumul) se deschide cu eul liric care trasează câteva coordonate despre familia ei, oprindu-se la mamă: Familia mea a ajuns aici într-o tradiţie marxistă // Mama mea lăsa să curgă prin sintaxă decolorantul/ De cealaltă parte a punctuaţiei silabele ei deveneau mai albe/ decît o iarnă norlandiană // Mama mea ne construia un viitor bazat pe cantitatea vieţii/ În boxa casei de la periferie alinia cutii de conserve/ ca înainte de război. Continuă cu mutarea centrului de greutate: apar replicile rostite direct de un personaj sau altul, marcați prin verbul ”a spus” – Mama mea a spus, Unchiul meu a spus ș.a.m.d. De altfel, singura implicare a eului liric în poem este această posesie marcată prin adjectivul pronominal posesiv ”meu/ mea”.
Căci fiica/ sora/ nepoata, în persoana eului liric, nu are nicio replică, nu vorbește deloc – doar redă ceea ce rostesc membrii familiei ei (aparent, doar vorbim de o convenție), surprizând drama familiei printr-un artificiu teatral – ai senzația că asiști la o scenetă când replicile încep să se înmulțească, iar tensiunea dramatică urcă. Faptul că eul liric este mut nu înseamnă că nu se oglindește în frazele și propozițiile emise de membrii familiei.
Dacă tot am ajuns în acest punct, amintesc că personajele care se aud în poem, vocile care prind glas sunt mama (cea mai prezentă în carte, cea care se află într-o continuă tensiune cu fiica ei) tata, fratele, bunica și unchiul. Fiecare ridică la fileu câte o problemă (uneori aceeași, dar văzută din alt unghi), într-un fel sau altul:
– mama vorbește, de exemplu, despre procreere și posesie (Mama mea a spus: Întunericul din pântecele meu e singurul întuneric pe care-l stăpânești; Mama mea a spus: Dacă ne vom întâlni din nou ne vom preface că nu ne cunoșteam/ atunci când ție îți era foame și eu eram cea care purta laptele), naștere, limbaj (Mama mea a spus: Vorbește limba care să merite prețul de a mă trăda), actul scrierii (Mama mea a spus: Tu construiești poemul din neajunsurile mele/ Apoi spui că poemul nu e al meu ca să-l bocesc), moarte (Mama mea a spus: E mai bine să visezi că ești mort/ decât să mori din cauza tuturor viselor ce te inventează), identitate;
– tatăl și unchiul despre război (Unchiul meu a spus: Există oare vreo baltă în care războiul să nu-și fi/ spălat mâinile de sânge), revoltă, violență (Tatăl meu a spus: Violența este o limbă în care mîna excelează), adaptare, vindecarea rănilor (Unchiul meu a spus: Tot vei uita/ în afară de amintirea pe care ți-o vei aminti mereu/ îmi amintesc că înainte de război soldatul mesteca cu dinții mei/ Agotatorul striga cu gîtlejul meu), tradiție;
– fiul despre amintiri (Fratele meu a spus: Amintirile se înmulțesc pe pământ/ ca o buruiană umilă/ Cît trebuie să săpăm în urmele pașilor noștri/ ca să auzim plânsul rădăcinilor), tăceri, rădăcini;
– bunica este figura care evocă trecutul, nostalgică și blândă majoritatea timpului, vorbind despre amintiri, înmormântări, adevăruri, rădăcini (Bunica mea a spus: Mama ta se trage dinspre sore-răsare/ Numele ei vine de la mugurele înflorit căci a fost născută primăvara/ Mama ta după o războinică ți-a dat numele ca să te echipeze de iarnă) etc.
Așadar, mai întâi replicile membrilor familiei se îndreaptă spre eul liric, acestea o oglindesc din mai multe cioburi sparte, îi construiesc trecutul, identitatea, suferința, emigrarea, adaptarea, pentru ca mai apoi micro-monoloagele să arate părți din ceilalți (mama despre tată, tata despre mamă, fiul despre tată ș.a.m.d) și, mai târziu, să se ajungă la reflecții generale despre viață (cu privire la drama particulară a dezrădăcinării). De la un punct încolo, o iau invers – de la general, reflecțiile se întorc spre particular, spre planul intim al familiei, iar Tatăl meu a spus: Tot ce scrii va fi folosit împotriva ta / Mama mea a spus: La timpul cuvenit totul va fi întors împotriva ta.
Actul scrierii este pus sub lupă (Mama mea a spus: Ca pe bandajele unei mumii desfaci tu povestea/ Ca un rîu în care toate apele murdare ale istoriei curg), limba și limbajul (Tatăl meu a spus: Vorbește limba care-ți plătește pîinea // Bunica mea a spus: Vorbește limba care păstrează distanța față de ceea ce s-a întâmplat în cuvinte), moștenirea fizică și cea culturală au de suferit în procesul de adaptare (Bunica mea a spus: Apartenența e ca o oglindă/ Dacă se sparge o poți repara // Mama mea a spus: Dar din reflexie lipsește un ciob).
Eul liric pune cărămidă peste cărămidă, cuvânt peste cuvânt pentru a construi portretul familial, rădăcinile, identitatea, amintirile, punctele de plecare. La un moment dat, firele se leagă aproape narativ, formând o poveste din replici, versuri, citate, îndemnuri sub formă de sloganuri. Dar imediat se dezleagă, căci poeta a început deja deconstruirea.
Athena Farrokhzad este o poetă distantă, rece, calculată: operează pe cord deschis (știu, o exprimare-clișeu) cu creierul, nu cu inima sau sufletul – asta nu înseamnă că tu, spectatorul, rămâi indiferent. Dimpotrivă, cred că intensitatea versurilor te ating mai mult așa decât dacă ar fi fost patetico-sentimentale.
Nu știu în ce spațiu se aud vocile, deși Svetlana Cârstean vorbea, pe coperta a III-a, despre ”un fals dialog de bucătărie” – avem indicii care ne-ar conduce spre o asemenea concluzie, cum ar fi legumele pe care fiica/ sora/ nepoata ar trebui să le toace pentru cină – însă eu l-aș vedea nu ca pe ceva extrem de concret, palpabil, ci de nicăieri și de pretutindeni. Un spațiu universal valabil. O dramă care se poate plia pe orice familie, de orice rasă sau naționalitate.
Forma poemului (versurile sunt mai mult fraze întrerupte), paginile albe din carte sau spațiile mari între unele replici, pe de o parte, și aglomerarea lor, pe de altă parte, artificiul scrierii versurilor cu alb pe o bandă neagră pe foaie albă, mă conduc la concluzia că am citit o carte-poem inedită – atât prin forța poetică ce emană din ea, cât și prin ”subiectul” luat în discuție. De altfel, dacă ar fi după mine, v-aș transcrie mai bine de jumătate de carte aici.
Athena Farrokhzad este, cu siguranță, una dintre poetele nordice care merită toată atenția. Vă las acum cu un fragment din ALBDINALB citit de autoare, în suedeză.
