Cizme, robă, cămașă de noapte – de Jorge Amado

“Cizme, robă, cămașă de noapte“, cartea brazilianului Jorge Amado apărută în colecția Globus a editurii Univers, m-a prins destul de greu, motiv pentru care am fost tentată să urmez sfatul lui Jorge Luis Borges din “Borges la 80 de ani. Conversații. Cărțile și noaptea” și anume: “dacă o anumită carte vă plictisește, lăsați-o din mână!“. M-am încăpățânat însă să descopăr ceea ce promitea titlul ei reușit și am citit-o (mai greu, recunosc) până la capăt.

Subiectul nu mi s-a părut deloc incitant – lupta acerbă pentru ocuparea unui loc vacant în Academia Braziliană de Litere – iar felul de a povesti, ușor costeliv, nu prea e pe gustul meu (o să-mi iau, probabil, bobârnace de la cei care iubesc romanele acestui important scriitor modernist:)). Sunt, însă, multe alte detalii care m-au cucerit: inteligența cu care este construit textul, cu povești din prezentul și din trecutul personajelor, cu multe subtitluri, extrem de picturale, care explică fiecare subcapitol în parte, cu umor și ironie care dublează, ca un sufleur, toată povestea.

Genialul poet Antonio Bruno moare și cineva trebuie să-i ia locul la Academia de Litere, Micul Trianon, cum o numește scriitorul. E important ca propunerile să vizeze nume din armată, care, se spune, a avut tot timpul un fotoliu rezervat în această instituție, cu excepția perioadei în care a fost ocupat de poetul Bruno, “civil și boem” – “… o greșeală, o inexplicabilă neglijență din partea clasei militarilor” -. Așa încât, doi dintre “nemuritori”, cum își spun academicienii, Afrânio Portela și Evandro Nunes dos Santos, se ambiționează să demonstreze că la Academie nu există locuri rezervate unei categorii anume și pornesc o adevărată bătălie.

Ne aflăm în plin Război Mondial (Al Doilea), deci nu e deloc surprinzător că și cei doi bătrâni literați, convinși de faptul că “orice armă e utilă și potrivită și cea mai mică victorie aprinde o speranță”, acționează ca și cum ar fi pe câmpul de bătălie. Bătălia lor este, firește, nu una a armelor, ci a cuvintelor bine dozate, spuse când trebuie și unde trebuie, o bătălie a inteligenței și a strategiilor, dar care este la fel de sângeroasă ca cea din tranșee. Este o bătălie împotriva nazismului (totul se întâmplă în anul 1940, când în Brazilia se instaurase dictatura regimului Statului Nou, supus doctrinei naziste) deci și împotriva celor care vor cu orice preț să aducă în Academie un acolit al său (unicul candidat propus este un nazist, colonelul Agnaldo Sampaio Pereira). Pentru a împiedica candidatura acestuia, bătrânii propun un al doilea candidat, tot un om al armatei, dar nu nazist, generalul Waldomiro Moreira, influențează voturi, reaprind umbre ale trecutului, mint, omit, fac și desfac.

Și astfel se construiește romanul – sau fabula, pentru că Jorge Amado anunță de la început că această carte este de fapt o fabulă – cu academicieni, generali și colonei, neveste elegante și amante cuceritoare, actrițe și croitorese, sfori trase, idealuri înăbușite, poeme interzise și întorsături de situație.

Da, situația se răstoarnă pentru că cei doi candidați, care râvnesc roba cu fireturi aurite și titlul de nemuritor, care folosesc forța și autoritatea pentru a intra cu cizmele într-un templu al culturii, și care sunt convinși de victoria proprie, ajung să moară, rând pe rând, de inimă rea, atunci când realizează că nu sunt doriți în Academie. Locul mult râvnit ajunge astfel să fie ocupat de un al treilea, un literat. Povestea candidaturii este presărată cu inserții despre poetul Antonio Bruno care a murit, în urma unui infarct, pe 25 septembrie 1940, la aflarea veștii că naziștii au îngenunchiat Parisul său iubit, în care a trăit o vreme, a iubit și a scris poezie. Inserțile astea fac portretul unui trubadur care a cântat dragostea și libertatea, frumusețea naturii și a femeii (multele femei pe care le-a iubit, singure sau căsătorite, apar, rând pe rând, în poveste ca niște fantome frumoase ale trecutului său); portretul unui idealist care nu și-a găsit loc într-o societate supusă represiunii, torturii și obscurantismului. (Este perioada în care mulți dintre intelectualii brazilieni simpatizează cu francezii – și chiar îi sprijină pe intelectualii francezi care, din pricina războiului, caută adăpost în Brazilia).

Antonio Bruno a scris multe poezii – majoritatea de dragoste, “Canto de amor para una cidade ocupada”, scris chiar înainte să moară, fiind singurul poem cu tentă politică: “Pentru prima și singura dată, dulcea poveste de dragoste a cedat locul cântului de război, strofelor de foc și de sânge, de insultă și injurie, anatemă împotriva lui Hitler și a acoliților săi”.

Ceea ce trebuia, probabil, să devină cel mai frumos poem al său, “A camisola de dormir” (“Cămașă de noapte“) a rămas doar sub formă de titlu scris pe o foaie albă înainte de a suferi atacul de inimă. Dedicat “balzacianei”, una din iubitele lui, soția unui puternic afacerist, acest poem nescris devine metaforă pentru întreaga lui poezie, închinată frumuseții feminine.

În “Cizme, robă, cămașă de noapte” găsești multe delicii, începând cu caricaturile făcute celor din înalta societate și până la poezie erotică, descoperi multe adevăruri precum faptul că orice societate își are lepădăturile ei și că firea omenească este cu adevărat “ticăloasă“, recunoști, fără nici un efort, personaje și apucături din societatea românească de astăzi.

Dincolo de impresii, rămâi cu o ideea clară, exact aceea pe care însuși scriitorul a vrut s-o reții și pe care ți-o dă mură-n gură, sub formă de morală, la finalul romanului, cea a nemuritoarei speranțe:

“Uitați-vă, peste tot, în toată lumea, e din nou întuneric, război împotriva poporului, abuz de putere. Dar, după cum se dovedește în această fabulă, întotdeauna e posibil să se găsească o sămânță, să se aprindă o speranță“.

Surse foto: produto.mercadolivre.com.br, bemparana.com.br, lounge.obviousmag.org