Iertaţi-mă că nu sunt japonez e o relatare la mîna întîi despre perioada pe care George Moise, fost publicitar, absolvent de jurnalistică şi scenaristică o petrece în Japonia, încecînd să-şi facă loc într-o lume unde are de gînd să se stabilească.
Ca să ajungă aici a luat cîteva decizii drastice: şi-a dat demisia din agenţia de publicitate pentru care lucra, s-a îmbarcat pe un vas de croazieră ca fotograf, loc unde a cunoscut-o pe viitoarea iubită, Miwako, după care a făcut tot ce s-a putut pentru a reuşi să capete o viză de un an în Japonia: altă croazieră pentru a face rost de bani, terminată prost şi pe zero, uşi închise şi buzunare goale. Norocul a venit cu puţin ajutor de la mamă, care a reuşit să vîndă o proprietate şi să-i dea 30.000 de dolari ca să poată să-şi plătească o şcoală de limbă la Yokohama , situaţie în care Biroul de Imigrări îi elibera viza.
De aici începe aventura japoneză, subiect excelent de povestit într-o carte. Atîta că niciodată subiectul n-a garantat reuşita, plus că, indiferent unde ai pleca, de tine nu prea scapi. Şi dacă tragi şi un balast gros de idei preconcepute, prejudecăţi şi stereotipii, de cele mai multe ori e o problemă de foarte scurt timp pînă să scoată, deranjant, capul.
Nu trebuie să avansezi prea mult în carte ca să dai cu nasul de primele semne care-l trădează pe George Moise. Ajuns în Yokohama, ne spune cîteva vorbe despre echipa de profesori şi despre staff-ul şcolii unde urmează să înveţe japoneza timp de un an. Şi povestind, îi scapă nişte mirări şi candori care, dacă n-ar transpira rasism şi xenofobie, le-ai putea lua drept uimiri infantile:
A doua zi pe la 4, am avut ceremonia de deschidere. Am cunoscut şi profesorii şi pe cei din stuff: japonezi, coreeni, chinezi, rusoaica şi un negru. Să vezi europeni vorbind japoneza mai e cum mai e, dar negrul ăla sporovăind în japoneză era atracţia zilei.
Sau
N-am nimic cu ruşii. Nu-mi plăceau foarte tare nici înainte, iar acum ăştia nu fac nimic ca să-mi schimbe părerea.
Dacă ce am citat mai sus le poate părea multora pasabil ori explicabil prin context, mai dau un exemplu de ceva foarte evident, care ar cam trebui să ne revolte. Scena e aşa: înconjurat de coreence săritoare, în bucătăria căminului, George Moise răspunde la întrebări despre el şi ţara lui. Iat-o pe cea care-l indignează la culme:
Is it true that you have gipsies in your country? Am crezut că-mi cad beţele din mînă. „Da, am răspuns, din păcate e adevărat. În România sînt ţigani“. Cred că m-am schimbat la faţă, pentru că după cîteva momente a revenit: „Îmi cer scuze, a fost o întrebare nepoliticoasă?“ Nu, e în regulă, e o realitate. În România sînt ţigani. Am făcut o pauză. Simţeam nevoia să mai zic ceva. Watashi wa jipushii ja arimasen (Eu nu sînt ţigan).
Citorul ar trebui poate să fie impresionat că un conaţional poate să se delimiteze, scîrbit, de etnia romă într-o limbă atît de complicată cum e japoneza. Primeşte, în plus, şi cîteva explicaţii, desprinse din viziunea despre lumea a domnului Moise, care afirmă, blanc, o concluzie la care nu ne-am fi aşteptat:
Nu sînt rasist. Îi urăsc pe ţigani deopotrivă ca pe românii proşti. Încerc să-mi scutur cenuşa aia care mi s-a depus pe aripi în toţi anii ăştia în România. Cenuşa ţigănească, cenuşa românească, cenuşa. (…) Am ajuns unde răsare soarele şi încă n-am scăpat de negreală.
Identitatea lui e dincolo de mizeria celorlaţi, pe care o lasă în urmă, e un ideal mai curat, mai uscat, în tonurile vesel-afirmative United Colours of Benetton:
Dacă pui o picătură de vin nobil într-un butoi cu căcat, tot un butoi cu căcat rămîne. Cîteva excepţii în cultura românească nu au schimbat şi nu o să schimbe nimic, România rămâne acelaşi căcat. Nu vreau ca, ajungînd să fac parte dintr-o altă cultură, să fiu eu picătura aia de căcat. Nu îmi reneg originile, ci apartenenţa la un spirit. Nu e infatuare, dar am călătorit destul şi voi mai călători, încît atunci cînd mă va întreba cineva de unde sînt, să pot zice: I’m a citizen of the world.
Poate vă întrebaţi, totuşi, cum e cultura asta din care cetăţeanul lumii vrea să facă parte. Ei bine, Japonia domnului Moise este „ţara oamenilor care arată la fel“, şi după cîteva săptămîni în care tatonează mersul lucrurilor prin cămin, strîmbînd din nas ba la ruşi, ba la americani, îl încearcă nişte nostalgii după alţi citizens asemeni lui:
Chiar mă gîndeam că nu prea am comunicat cu ăştia albi, ca mine. Ruşii vorbesc engleza la stilul smuls şi scremut şi cînd nimeresc două cuvinte se laudă, mai sînt doi americani, evident supraponderali şi uşor tălîmbi…Am cam început să mă plictisesc, ceea ce e bine.
Cînd nu ne împărtăşeşete idei zdrobitor de sofisticate despre cosmopolitanism, identităţi şi toleranţă, autorul ne face părtaşi la glume derivate ba din numele unor gări japoneze (Futo Desu, cu specificarea că u final nu se pronunţă), ba din regulile încîlcite şi erotitzate ale japonezei:
Bun, şi dacă de futari am trecut fără să mă pufnească rîsul, cînd am ajuns la vîrstă a fost ceva mai greu să mă abţin. Pentru că vîrstei de 11 ani i se zice … juisai. Şi a tot repetat Kishinei sensei cu atîta convingere, încît îmi venea s-o întreb: „Cînd juisaşi, soro?“
Şi dacă nu ne-a amuzat nici cu asta, o dă pe ceva mai neaoş, ceva ce poate am auzit mai des, cum ar fi expresiile de după blocuri, descoperite de puştimea sub 13 ani. Cînd am citit că nu ştiu cine „o dă din Cola-n Fanta şi din Fanta-n Pepsi “ chiar mi-a venit să dau cu cartea de pămînt şi să-mi cer banii şi timpul înapoi. Asta e, n-am făcut-o.
Ce mai conţine, aşadar cartea? Scrisă sub forma unor scrisori către cei de acasă, datate toate, Iertaţi-mă că nu sunt japonez pune la un loc impresii, experienţe de studiu, muncă şi loasir, împănate, din loc în loc, cu una-două referinţe culte, care-i servesc autorului ca suport pentru ce vrea să suţină. Ori invocă vreun profesor din România, ori dă cîteva versuri din Ion Pillat, ori aminteşte titlul vreunui film. Povesteşte despre munca în pensiunea pe care o deţin părinţii viitoarei soţii, Miwako, despre relaţiile oscilante cu ei, despre stilul oblic, ambiguu, în care se exprimă japonezii, despre feluritele joburi pe care le-a schimbat şi despre cîteva apropieri, în special de unul din fraţii lui Miwako.
Ies la suprafaţă diferenţe culturale dificil de surmontat şi realităşi cu totul specifice unei lumi care nu-l ia în braţe nici de la prima, nici de la a doua încercare. Trăieşte pe propria piele umilinţa discriminării, cînd vrea să închirieze o garsonieră şi i se răspunde că respectiva firmă nu închiriază decît japonezilor. Scrie chiar un eseu despre discriminare, cu care cîştigă o competiţie în cadrul şcolii, şi mă întreb dacă propria experienţă i-o fi modificat cumva ideile despre romi şi români pe care le flutura lejer la începutul cărţii.
Descrie şi ceremonia de cununie, şi nunta cu Miwako, urmată de o perioadă urîtă, de un sentiment acut al pierderi şi al lipsei de temei, de legături, de rădăcini, de rost, pe scurt.
Mi-a părut rău că George Moise, care a fost în stare să scrie onest şi foarte bine un fragment despre munca într-o fabrică de procesat legume a ales, de cele mai multe ori, fie să facă pe amuzantul şi pe spiritualul cu orice preţ, fie să înşire, fără să le pună prea mult la îndoială, nişte clişee de percepţie şi extrase dintr-o înţelepciune populară à la Pro Tv.
Finalul, care vorbeşte despre cutremurul care a dus la dezastrul de la Fukushima, îl surprinde pe protagonistul acestui fals jurnal de expat reînnoindu-şi jurămintele faţă de ţara de adopţie, pe care o admiră pentru solidaritate şi pentru tăria cu care face faţă încercărilor extreme, chiar dacă aceeaşi ţară îl pusese şi pe el la grea încercare.
Şi tot la final, rămînem şi noi cu aceeaşi idee despre Japonia, o ţară-enigmă pe care George Moise o traduce destul de sumar, dar şi cu speranţa că spaţiile astea îndepărtate vor fi în continuare subiecte de cărţi, preferabil altfel decît cea de faţă.