Iertaţi-mă că nu sunt japonez e o relatare la mîna întîi despre perioada pe care George Moise, fost publicitar, absolvent de jurnalistică şi scenaristică o petrece în Japonia, încecînd să-şi facă loc într-o lume unde are de gînd să se stabilească.

Ca să ajungă aici a luat cîteva decizii drastice: şi-a dat demisia din agenţia de publicitate pentru care lucra, s-a îmbarcat pe un vas de croazieră ca fotograf,  loc unde a cunoscut-o pe viitoarea iubită, Miwako, după care a făcut tot ce s-a putut pentru a reuşi să capete o viză de un an în Japonia: altă croazieră pentru a face rost de bani, terminată prost şi pe zero, uşi închise şi buzunare goale. Norocul a venit cu puţin ajutor de la mamă, care a reuşit să vîndă o proprietate şi să-i dea 30.000 de dolari ca să poată să-şi plătească o şcoală de limbă la Yokohama , situaţie în care Biroul de Imigrări îi elibera viza.

De aici începe aventura japoneză, subiect excelent de povestit într-o carte. Atîta că niciodată subiectul n-a garantat reuşita, plus că, indiferent unde ai pleca, de tine nu prea scapi. Şi dacă tragi şi un balast gros de idei preconcepute, prejudecăţi şi stereotipii, de cele mai multe ori e o problemă de foarte scurt timp pînă să scoată, deranjant, capul.

Sursa

Nu trebuie să avansezi prea mult în carte ca să dai cu nasul de primele semne care-l trădează pe  George Moise. Ajuns în Yokohama, ne spune cîteva vorbe despre echipa de profesori şi despre staff-ul şcolii unde urmează să înveţe japoneza timp de un an. Şi povestind, îi scapă nişte mirări şi candori care, dacă n-ar transpira rasism şi xenofobie, le-ai putea lua drept uimiri infantile:

A doua zi pe la 4, am avut ceremonia de deschidere. Am cunoscut şi profesorii şi pe cei din stuff: japonezi, coreeni, chinezi, rusoaica şi un negru. Să vezi europeni vorbind japoneza mai e cum mai e, dar negrul ăla sporovăind în japoneză era atracţia zilei.

Sau

N-am nimic cu ruşii. Nu-mi plăceau foarte tare nici înainte, iar acum ăştia nu fac nimic ca să-mi schimbe părerea.

Dacă ce am citat mai sus le poate părea multora pasabil ori explicabil prin context, mai dau un exemplu de ceva foarte evident, care ar cam trebui să ne revolte. Scena e aşa: înconjurat de coreence săritoare, în bucătăria căminului, George Moise răspunde la întrebări despre el şi ţara lui. Iat-o pe cea care-l indignează la culme:

Is it true that you have gipsies in your country? Am crezut că-mi cad beţele din mînă. „Da, am răspuns, din păcate e adevărat. În România sînt ţigani“. Cred că m-am schimbat la faţă, pentru că după cîteva momente a revenit: „Îmi cer scuze, a fost o întrebare nepoliticoasă?“ Nu, e în regulă, e o realitate. În România sînt ţigani. Am făcut o pauză. Simţeam nevoia să mai zic ceva. Watashi wa jipushii ja arimasen (Eu nu sînt ţigan).

Citorul ar trebui poate să fie impresionat că un conaţional poate să se delimiteze, scîrbit, de etnia romă într-o limbă atît de complicată cum e japoneza. Primeşte, în plus, şi cîteva explicaţii, desprinse din viziunea despre lumea a domnului Moise, care afirmă, blanc, o concluzie la care nu ne-am fi aşteptat:

Nu sînt rasist. Îi urăsc pe ţigani deopotrivă ca pe românii proşti. Încerc să-mi scutur cenuşa aia care mi s-a depus pe aripi în toţi anii ăştia în România. Cenuşa ţigănească, cenuşa românească, cenuşa. (…) Am ajuns unde răsare soarele şi încă n-am scăpat de negreală.

Identitatea lui e dincolo de mizeria celorlaţi, pe care o lasă în urmă, e un ideal mai curat, mai uscat, în tonurile vesel-afirmative United Colours of Benetton:

Dacă pui o picătură de vin nobil într-un butoi cu căcat, tot un butoi cu căcat rămîne. Cîteva excepţii în cultura românească nu au schimbat şi nu o să schimbe nimic, România rămâne acelaşi căcat. Nu vreau ca, ajungînd să fac parte dintr-o altă cultură, să fiu eu picătura aia de căcat. Nu îmi reneg originile, ci apartenenţa la un spirit. Nu e infatuare, dar am călătorit destul şi voi mai călători, încît atunci cînd mă va întreba cineva de unde sînt, să pot zice: I’m a citizen of the world.

Poate vă întrebaţi, totuşi, cum e cultura asta din care cetăţeanul lumii vrea să facă parte. Ei bine, Japonia domnului Moise este „ţara oamenilor care arată la fel“, şi după cîteva săptămîni în care tatonează mersul lucrurilor prin cămin, strîmbînd din nas ba la ruşi, ba la americani, îl încearcă nişte nostalgii după alţi citizens asemeni lui:

Chiar mă gîndeam că nu prea am comunicat cu ăştia albi, ca mine. Ruşii vorbesc engleza la stilul smuls şi scremut şi cînd nimeresc două cuvinte se laudă, mai sînt doi americani, evident supraponderali şi uşor tălîmbi…Am cam început să mă plictisesc, ceea ce e bine.

Cînd nu ne împărtăşeşete idei  zdrobitor de sofisticate despre cosmopolitanism, identităţi şi toleranţă, autorul ne face părtaşi la glume derivate ba din numele unor gări japoneze (Futo Desu, cu specificarea că u final nu se pronunţă), ba din regulile încîlcite şi erotitzate ale japonezei:

Bun, şi dacă de futari am trecut fără să mă pufnească rîsul, cînd am ajuns la vîrstă a fost ceva mai greu să mă abţin. Pentru că vîrstei de 11 ani i se zice … juisai. Şi a tot repetat Kishinei sensei cu atîta convingere, încît îmi venea s-o întreb: „Cînd juisaşi, soro?“

Şi dacă nu ne-a amuzat nici cu asta, o dă pe ceva mai neaoş, ceva ce poate am auzit mai des, cum ar fi expresiile de după blocuri, descoperite de  puştimea sub 13 ani. Cînd am citit că nu ştiu cine „o dă din Cola-n Fanta şi din Fanta-n Pepsi “ chiar mi-a venit să dau cu cartea de pămînt şi să-mi cer banii şi timpul înapoi. Asta e, n-am făcut-o.

Sursă

Ce mai conţine, aşadar cartea? Scrisă sub forma unor scrisori către cei de acasă, datate toate,  Iertaţi-mă că nu sunt japonez pune la un loc impresii, experienţe de studiu, muncă şi loasir, împănate, din loc în loc, cu una-două referinţe culte, care-i servesc autorului ca suport pentru ce vrea să suţină. Ori invocă vreun profesor din România, ori dă cîteva versuri din Ion Pillat, ori aminteşte titlul vreunui film. Povesteşte despre munca în pensiunea pe care o deţin părinţii viitoarei soţii, Miwako, despre relaţiile oscilante cu ei, despre stilul oblic, ambiguu, în care se exprimă japonezii, despre feluritele joburi pe care le-a schimbat şi despre cîteva apropieri, în special de unul din fraţii lui Miwako.

Ies la suprafaţă diferenţe culturale dificil de surmontat şi realităşi cu totul specifice unei lumi care nu-l ia în braţe nici de la prima, nici de la a doua încercare. Trăieşte pe propria piele umilinţa discriminării, cînd vrea să închirieze o garsonieră şi i se răspunde că respectiva firmă nu închiriază decît japonezilor. Scrie chiar un eseu despre discriminare, cu care cîştigă o competiţie în cadrul şcolii, şi mă întreb dacă propria experienţă i-o fi modificat cumva ideile despre romi şi români pe care le flutura lejer la începutul cărţii.

Descrie şi ceremonia de cununie, şi nunta cu Miwako, urmată de o perioadă urîtă, de un sentiment acut al pierderi şi al lipsei de temei, de legături, de rădăcini, de rost, pe scurt.

Sursa

Mi-a părut rău că George Moise, care a fost în stare să scrie onest şi foarte bine un fragment despre munca într-o fabrică de procesat legume a ales, de cele mai multe ori, fie să facă pe amuzantul şi pe spiritualul cu orice preţ, fie să înşire, fără să le pună prea mult la îndoială, nişte clişee de percepţie şi extrase dintr-o înţelepciune populară  à la Pro Tv.

Finalul, care vorbeşte despre cutremurul care a dus la dezastrul de la Fukushima, îl surprinde pe protagonistul acestui fals jurnal de expat reînnoindu-şi jurămintele faţă de ţara de adopţie, pe care o admiră pentru solidaritate şi pentru tăria cu care face faţă încercărilor extreme, chiar dacă aceeaşi ţară îl pusese şi pe el la grea încercare.

Şi tot la final, rămînem şi noi cu aceeaşi idee despre Japonia, o ţară-enigmă pe care George Moise o traduce destul de sumar, dar şi cu speranţa că spaţiile astea îndepărtate vor fi în continuare subiecte de cărţi, preferabil altfel decît cea de faţă.

 

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


16 comentarii
  1. AvatarLulu

    Ce-mi plac mie autorii care-si trimit sustinatorii sa puna la punct criticii care indraznesc sa zica ceva de capodopera. Cand se implica si ei in discutie e si mai savuros. 😀 Observatiile autoarei articolului mi se par de super mult bun simt. Daca sunt cititori care inghit genul acesta de literatura cu ton de carciuma si expresie a unor frustrari majore, e treaba lor. Si cu atat mai amuzant sa-i asculti justificand de ce le place. 😀 Continuati!

    Reply
  2. Avatard.d.

    @Lulu: ‘frustrari majore’ e posibil sa am (nu stiu care or fi, dar daca ziceti dvs., inseamna ca asa e), ‘literatura cu ton de carciuma’…m-ati prins, imi place de nu mai pot, deh, nu toti citim Kant, ca domnia voastra; insa va spun cinstit: Dl. Moise nu m-a trimis nicaieri (cel putin, deocamdata 🙂 ), de ce nu-mi dati voie sa-mi exprim parerea, asa cum iata, o faceti si dvs. si pe cuvant ca nu va banuiesc (chiar deloc) c-ati fi prieten cu D-ra Purcaru. Dimpotriva 🙂

    Reply
  3. AvatarAna

    Consider ca orice om are frustrarile sale, asa ca sintagma: ” expresie a unor frustrari majore” nu ar trebui folosita cu un sens negativ. De exemplu si eu pot fi frustrata ca nu gasesc sortimentul dorit de inghetata la magazin. Sau pentru ca unii nu gusta farmecul unei relatari sincere si curajoase. Dar asta e! Accept asta ca pe un fapt, il iau ca atare si gata! Cred ca autorul si-a dat seama ca anumite pareri ale sale sunt controversate, insa nu le-a exclus din carte pentru ca ii apartin, iar acest text reprezinta o serie de scrisori (mai ales la inceput) menite prietenilor si mamei sale, prin care isi prezinta parerile personale. Este experienta personala unui om cu defectele si calitatile sale, care pot fi traspuse sau nu in carte. Calitatea sa nu ar trebui influentata de aceste pareri, in opinia mea.
    Desigur, parerea mea in privinta acestei carti este excelenta, iar acest comentariu nu a fost facut la cererea nimanui.
    O zi buna!

    Reply
  4. Avatardaniela

    In sfarsit o opinie onesta despre aceasta carte care daca s-ar fi oprit la pagina 80 ar fi fost la dimensiunea potrivita si ne-ar fi scutit de plictiseala care urmeaza. De pe la jumatatea cartii a inceput asa o vaicareala ca e roman, de ma intrebam: cu ce-am gresit de suntem conationali cu astia? Nu e toata lumea libera sa plece? Cartea miroase a frustrare maxima, cred ca de la munca de jos, atat de valorizata in Japonia. Spor!

    Reply
  5. AvatarLexy

    Madam Purcaru, accidental am ajuns la pagina dv. Sa stiti, a critica munca altuia e cel mai usor, mai ales cind din asta traiesti.
    Dupa cum stiti, acum citeva zile au avut loc crimele acele oribile in Paris la redactia ziarului Charli Hebdo. Ce s-a intimplat acolo este strict rezultatul acestui tolerantei si supratolerantei mizeriei inconjutatoare impachetata in “politically correct”.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *