Iertaţi-mă că nu sunt japonez e o relatare la mîna întîi despre perioada pe care George Moise, fost publicitar, absolvent de jurnalistică şi scenaristică o petrece în Japonia, încecînd să-şi facă loc într-o lume unde are de gînd să se stabilească.

Ca să ajungă aici a luat cîteva decizii drastice: şi-a dat demisia din agenţia de publicitate pentru care lucra, s-a îmbarcat pe un vas de croazieră ca fotograf,  loc unde a cunoscut-o pe viitoarea iubită, Miwako, după care a făcut tot ce s-a putut pentru a reuşi să capete o viză de un an în Japonia: altă croazieră pentru a face rost de bani, terminată prost şi pe zero, uşi închise şi buzunare goale. Norocul a venit cu puţin ajutor de la mamă, care a reuşit să vîndă o proprietate şi să-i dea 30.000 de dolari ca să poată să-şi plătească o şcoală de limbă la Yokohama , situaţie în care Biroul de Imigrări îi elibera viza.

De aici începe aventura japoneză, subiect excelent de povestit într-o carte. Atîta că niciodată subiectul n-a garantat reuşita, plus că, indiferent unde ai pleca, de tine nu prea scapi. Şi dacă tragi şi un balast gros de idei preconcepute, prejudecăţi şi stereotipii, de cele mai multe ori e o problemă de foarte scurt timp pînă să scoată, deranjant, capul.

Sursa

Nu trebuie să avansezi prea mult în carte ca să dai cu nasul de primele semne care-l trădează pe  George Moise. Ajuns în Yokohama, ne spune cîteva vorbe despre echipa de profesori şi despre staff-ul şcolii unde urmează să înveţe japoneza timp de un an. Şi povestind, îi scapă nişte mirări şi candori care, dacă n-ar transpira rasism şi xenofobie, le-ai putea lua drept uimiri infantile:

A doua zi pe la 4, am avut ceremonia de deschidere. Am cunoscut şi profesorii şi pe cei din stuff: japonezi, coreeni, chinezi, rusoaica şi un negru. Să vezi europeni vorbind japoneza mai e cum mai e, dar negrul ăla sporovăind în japoneză era atracţia zilei.

Sau

N-am nimic cu ruşii. Nu-mi plăceau foarte tare nici înainte, iar acum ăştia nu fac nimic ca să-mi schimbe părerea.

Dacă ce am citat mai sus le poate părea multora pasabil ori explicabil prin context, mai dau un exemplu de ceva foarte evident, care ar cam trebui să ne revolte. Scena e aşa: înconjurat de coreence săritoare, în bucătăria căminului, George Moise răspunde la întrebări despre el şi ţara lui. Iat-o pe cea care-l indignează la culme:

Is it true that you have gipsies in your country? Am crezut că-mi cad beţele din mînă. „Da, am răspuns, din păcate e adevărat. În România sînt ţigani“. Cred că m-am schimbat la faţă, pentru că după cîteva momente a revenit: „Îmi cer scuze, a fost o întrebare nepoliticoasă?“ Nu, e în regulă, e o realitate. În România sînt ţigani. Am făcut o pauză. Simţeam nevoia să mai zic ceva. Watashi wa jipushii ja arimasen (Eu nu sînt ţigan).

Citorul ar trebui poate să fie impresionat că un conaţional poate să se delimiteze, scîrbit, de etnia romă într-o limbă atît de complicată cum e japoneza. Primeşte, în plus, şi cîteva explicaţii, desprinse din viziunea despre lumea a domnului Moise, care afirmă, blanc, o concluzie la care nu ne-am fi aşteptat:

Nu sînt rasist. Îi urăsc pe ţigani deopotrivă ca pe românii proşti. Încerc să-mi scutur cenuşa aia care mi s-a depus pe aripi în toţi anii ăştia în România. Cenuşa ţigănească, cenuşa românească, cenuşa. (…) Am ajuns unde răsare soarele şi încă n-am scăpat de negreală.

Identitatea lui e dincolo de mizeria celorlaţi, pe care o lasă în urmă, e un ideal mai curat, mai uscat, în tonurile vesel-afirmative United Colours of Benetton:

Dacă pui o picătură de vin nobil într-un butoi cu căcat, tot un butoi cu căcat rămîne. Cîteva excepţii în cultura românească nu au schimbat şi nu o să schimbe nimic, România rămâne acelaşi căcat. Nu vreau ca, ajungînd să fac parte dintr-o altă cultură, să fiu eu picătura aia de căcat. Nu îmi reneg originile, ci apartenenţa la un spirit. Nu e infatuare, dar am călătorit destul şi voi mai călători, încît atunci cînd mă va întreba cineva de unde sînt, să pot zice: I’m a citizen of the world.

Poate vă întrebaţi, totuşi, cum e cultura asta din care cetăţeanul lumii vrea să facă parte. Ei bine, Japonia domnului Moise este „ţara oamenilor care arată la fel“, şi după cîteva săptămîni în care tatonează mersul lucrurilor prin cămin, strîmbînd din nas ba la ruşi, ba la americani, îl încearcă nişte nostalgii după alţi citizens asemeni lui:

Chiar mă gîndeam că nu prea am comunicat cu ăştia albi, ca mine. Ruşii vorbesc engleza la stilul smuls şi scremut şi cînd nimeresc două cuvinte se laudă, mai sînt doi americani, evident supraponderali şi uşor tălîmbi…Am cam început să mă plictisesc, ceea ce e bine.

Cînd nu ne împărtăşeşete idei  zdrobitor de sofisticate despre cosmopolitanism, identităţi şi toleranţă, autorul ne face părtaşi la glume derivate ba din numele unor gări japoneze (Futo Desu, cu specificarea că u final nu se pronunţă), ba din regulile încîlcite şi erotitzate ale japonezei:

Bun, şi dacă de futari am trecut fără să mă pufnească rîsul, cînd am ajuns la vîrstă a fost ceva mai greu să mă abţin. Pentru că vîrstei de 11 ani i se zice … juisai. Şi a tot repetat Kishinei sensei cu atîta convingere, încît îmi venea s-o întreb: „Cînd juisaşi, soro?“

Şi dacă nu ne-a amuzat nici cu asta, o dă pe ceva mai neaoş, ceva ce poate am auzit mai des, cum ar fi expresiile de după blocuri, descoperite de  puştimea sub 13 ani. Cînd am citit că nu ştiu cine „o dă din Cola-n Fanta şi din Fanta-n Pepsi “ chiar mi-a venit să dau cu cartea de pămînt şi să-mi cer banii şi timpul înapoi. Asta e, n-am făcut-o.

Sursă

Ce mai conţine, aşadar cartea? Scrisă sub forma unor scrisori către cei de acasă, datate toate,  Iertaţi-mă că nu sunt japonez pune la un loc impresii, experienţe de studiu, muncă şi loasir, împănate, din loc în loc, cu una-două referinţe culte, care-i servesc autorului ca suport pentru ce vrea să suţină. Ori invocă vreun profesor din România, ori dă cîteva versuri din Ion Pillat, ori aminteşte titlul vreunui film. Povesteşte despre munca în pensiunea pe care o deţin părinţii viitoarei soţii, Miwako, despre relaţiile oscilante cu ei, despre stilul oblic, ambiguu, în care se exprimă japonezii, despre feluritele joburi pe care le-a schimbat şi despre cîteva apropieri, în special de unul din fraţii lui Miwako.

Ies la suprafaţă diferenţe culturale dificil de surmontat şi realităşi cu totul specifice unei lumi care nu-l ia în braţe nici de la prima, nici de la a doua încercare. Trăieşte pe propria piele umilinţa discriminării, cînd vrea să închirieze o garsonieră şi i se răspunde că respectiva firmă nu închiriază decît japonezilor. Scrie chiar un eseu despre discriminare, cu care cîştigă o competiţie în cadrul şcolii, şi mă întreb dacă propria experienţă i-o fi modificat cumva ideile despre romi şi români pe care le flutura lejer la începutul cărţii.

Descrie şi ceremonia de cununie, şi nunta cu Miwako, urmată de o perioadă urîtă, de un sentiment acut al pierderi şi al lipsei de temei, de legături, de rădăcini, de rost, pe scurt.

Sursa

Mi-a părut rău că George Moise, care a fost în stare să scrie onest şi foarte bine un fragment despre munca într-o fabrică de procesat legume a ales, de cele mai multe ori, fie să facă pe amuzantul şi pe spiritualul cu orice preţ, fie să înşire, fără să le pună prea mult la îndoială, nişte clişee de percepţie şi extrase dintr-o înţelepciune populară  à la Pro Tv.

Finalul, care vorbeşte despre cutremurul care a dus la dezastrul de la Fukushima, îl surprinde pe protagonistul acestui fals jurnal de expat reînnoindu-şi jurămintele faţă de ţara de adopţie, pe care o admiră pentru solidaritate şi pentru tăria cu care face faţă încercărilor extreme, chiar dacă aceeaşi ţară îl pusese şi pe el la grea încercare.

Şi tot la final, rămînem şi noi cu aceeaşi idee despre Japonia, o ţară-enigmă pe care George Moise o traduce destul de sumar, dar şi cu speranţa că spaţiile astea îndepărtate vor fi în continuare subiecte de cărţi, preferabil altfel decît cea de faţă.

 

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


16 comentarii
  1. AvatarGeorge Moise

    Timpul este, din pacate, de nerecuperat, dar daca imi lasi o adresa de mail, promit cand ajung in tara in aprilie sa ne intalnim sa iti returnez banii pe carte. Multumesc.

    Reply
  2. AvatarColonelul Sanders

    Ai fi putut foarte bine comenta textele, incercand sa sezi comod pe scaun si nu avand sustinerea interna a batului inversunarii corectitutidinii politice. In cartea lui George Moise apare un alt spirit decat cel diktat de catre filme si ong-uri cu finantari dubioase. Este spiritul unui cetatean al lumii. Si care spirit este mult mai onest si mai real decat cel al tinerilor ametiti si al tinerelor naive care viseaza la o multiculturalitate insipida si bazata pe stereotipii. Fiind orbita de meteahna tuturor “open minded”isilor, respectiv totalitarul: “cine nu e fix ca noi, este un subelement”, ai pierdut tocmai esenta cartii – libertatea sufletului.

    Reply
  3. AvatarIoana S.

    Nu stiu ce anume v-a declansat o asemenea aversiune fata de cartea aceasta.. Mie mi-a placut enorm cartea dlui Moise, dar, desigur, eu am si locuit in Japonia, ma bucur de un simt al umorului destul de sanatos si poate ca vad altfel lucrurile.

    Si nu vad in cele scrise nicio natiune terfelita in noroi, niciun apel la rasism sau vreo descriere cliseica, a la Protv, dupa cum ati afirmat.Eu am vazut o abordare amuzanta, incisiva si realista asupra Japoniei de astazi, nicidecum o perspectiva rasista sau perversa.

    Imi pare rau daca v-ati asteptat la povesti despre samurai, sushi sau la shoguni care cutreiera strazile metropolelor japoneze. Nu veti gasi asa ceva aici, dar puteti incerca pe Google Images sau pe Facebook.

    Eu una sunt mandra de romanul George Moise. Marturisesc ca am imprumutat, dat cadou si trimis in strainatate cartea lui de nenumarate ori si voi continua sa o fac. Pana acum am primit numai felicitari, dar, desigur, cei despre care vorbesc sunt oameni cu pareri simple si orizonturi limitate..

    Reply
  4. AvatarAurora D.

    Nu sunt nici o fana inraita, nici un critic cu orice pret; imi permit sa cred ca e doar o parere la rece.

    George Moise are pacatele lui, fara indoiala. Sa-l acuzi insa de lipsa umorului sau sa-i judeci cartea doar prin prisma pasajelor citate in articol nu e doar eronat si injust, ci te face sa descoperi cu tristete limitarea unui critic care se vrea a fi open-minded.

    O carte nu se sanctioneaza pentru sinceritate. Nu se refuza din start toate meritele unui autor, doar pentru “incorectitudine politica”, doar pentru ca a spus cu voce tare ceea ce multi gandesc in spatele usilor inchise. Dra/Dna Purcaru il acuza pe autor de prejudecati, dar o face in tuse groase, cu prejudecati si mai de nezdruncinat.

    Mai cred in naivitatea mea ca misiunea unui critic, fie el de arta, film sau carte e intai sa promoveze si apoi sa amendeze unde este cazul minusurile discursului, nu sa plateasca polite prin sentinte de genul dat cu cartea de pamant si cerut banii inapoi.

    Poate ca nu e cea mai buna carte despre Japonia (in definitiv e chestie de gust), dar e cu siguranta una foarte personala, uneori prea sincera, o auto-operatie pe suflet deschis fara anestezie, facuta nu cu bisturiul, ci cu un condei bine tinut in mana.

    Reply
  5. AvatarGia

    Eu nu vad in cuvintele de mai sus inversunarea corectitudinii politice, dimpotriva vad observatii de bun simt.

    Autorului cartii ii doresc mult succes in scrierea bildungsroman-ului sau cu destinatia de a deveni “cetatean al lumii”. Poate daca va atinge acea destinatie, va reusi sa accepte si sa aprecieze ca exista pe lume si romani, cu toate problemele lor, si tigani si rusi…din pacate insa in acest moment este cat se poate de “roman” in gandire…

    Multumesc mult de recenzie

    Reply
  6. AvatarGia

    Si inca o observatie, eu nu cred ca sinceritatea, per se e o virtute literara…ca nu mai suntem pe vremea lui “Scrieti baieti numai scrieti!”.

    Reply
    1. AvatarAurora D.

      Nu am spus nicaieri ca sinceritatea ar da masura virtutii literare. Am spus ca excesul ei nu ar trebui sa fie un criteriu in a recunoaste sau nu meritele unei carti. Ca tot veni vorba, Gia, tu ai citit cartea?

      Reply
  7. AvatarAdrian C

    Am citit cartea lui George Moise ca rezultat al ratacirilor mele in lumea virtuala unde am dat peste blogul sus-numitului. Un stil interesant, pe alocuri necizelat insa original. Ca un dezradacinat ce sunt si eu si ca un om care a muncit enorm pentru sansa&supliciul expatrierii sunt de acord cu George Moise. Si eu sunt un rasist. Cum sa fi altfel atunci cand la intrebarea comuna aflata pe buzele tuturor expatilor, dupa obisnuitul how are you- vine “dar de unde esti?” Romania spun eu, din ce in ce mai timid de la o vreme. Aaaa, gypsies, gitanos, tzigania vine raspunsul invariabil in felurite limbi. Asa ca stimata domnisoara Purcaru- fiti sigura ca aveti experienta necesara inainte de a face afirmatii gratuite.

    Reply
  8. Avatariulia

    Mie mi-a placut mult cartea. Am inteles umorul, poate si pentru ca in prealabil am vizitat aceasta tara frumoasa si ciudata descrisa perfect de George. Mi s-a parut o carte foarte profunda sub masca ei de simplitate.

    Reply
  9. Avatarcinemavictoria

    ba dimpotriva, eu sper sa urmeze cat mai multe carti de acest fel, fie ele despre Japonia, Mexic sau Canada, carti valoroase in primul rand prin autenticitate, sinceritate, curaj. de exemplu, curajul de a-ti asuma, ca pe-o povara nociva insa aproape imposibil de evitat, tot ceea ce esti, cu bune si rele, inclusiv “balastul gros de idei preconcepute, prejudecati si stereotipii” pe care traiul in Romania de azi ti-l serveste in portii consistente la orice ora si pe toate canalele. cred ca noi, cei ramasi aici sa mestecam noroiul tranzitiei (care a devenit deja eternitate), avem nevoie de asemenea relatari, ca sa intelegem mai bine prin ce trec “celilalti”, cei care isi iau lumea in cap (de bine ce le e in Romania), cei care fac “nebunia” de a duce pana la capat si de a trai pe propria piele, nu a altora, consecintele profunde si, nu de putine ori, amare ale dezradacinarii.

    Reply
  10. Avatard.d.

    D-ra Purcaru, desi nu va cunosc, imi pare, sincer, rau pentru dumneavoastra. Sincer. Rau.
    Dar imi pare bine pentru mine – da, am citit cartea – si pentru cei care asteapta continuarea povestirilor D-lui Moise.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *