Astăzi se împlinesc 104 ani de la naşterea lui Simone de Beauvoir. Am citit de curând Memoriile unei fete cuminţi, apărute la Humanitas în traducerea – foarte bună! – a Ioanei Ilie. SB îşi reconstituie primii douăzeci şi unu de ani de viaţă încercând să noteze cât mai exact gândurile din perioada despre care scrie. Detaşarea critică, autoironia, uneori dură, sunt mereu prezente, fin şi subtil, în spatele textului.
Pentru mine, dincolo de plăcerea citirii, pentru că SB ştie să descrie şi să facă atmosferă, a fost o carte instructivă. Mai ales pentru că a expus într-un mod suficient de limpede, dar fără să simplifice, dezvoltarea conştiinţei unei femei într-un mediu burghez, închistat, opresiv şi presant şi modalităţile prin care această femeie (fată, adolescentă) învăţa să evite conflictele, ciocnirile violente între ceea ce credea că este adevărul şi ceea ce vedea că este realitatea, şi să trăiască sub presiuni pe care nu le recunoştea ca atare.
Una dintre aceste modalităţi a fost orbirea parţială. Cred că e un fenomen oarecum comun pentru femeile care cresc în contact strâns cu o cultură (şi mă refer aici la texte – literatură şi filozofie, dar şi la discuţiile despre ele) creată aproape exclusiv de bărbaţi. Ele învaţă să se identifice cu instanţa masculină care le vorbeşte prin textele respective, să preia patternul de gândire al acesteia şi, în cazul în care trebuie să-şi amintească, totuşi, că sunt femei, să se vadă pe ele însele ca pe nişte excepţii. Să considere că au fost „binecuvântate” cu o „inteligenţă masculină”.
Mă mândream că îmbin în persoana mea „o inimă de femeie cu un creier de bărbat”, spune SB.
Şi:
Nu am regretat niciodată faptul că sunt femeie; dimpotrivă, acest statut îmi dădea mari satisfacţii. Educaţia mă convinsese că reprezentantele sexului meu erau inferioare intelectual, idee pe care o împărtăşeau foarte multe din semenele mele. „O femeie nu poate spera să treacă examenul de agregare dacă nu cade de cinci, şase ori”, îmi spunea domnişoara Rolin, care picase deja de două ori. Acest handicap făcea ca succesele mele să fie mai strălucitoare decât cele ale studenţilor băieţi: era suficient să-i egalez pentru a mă simţi ieşită din comun.
Handicapul e baza statului privilegiat. Femeia reuşeşte în ciuda genului ei să-şi egaleze colegii. Impresia că eşti o excepţie, un hibrid sau „fenomen” ţine, cred, de acea orbire parţială, de care nu-ţi dai seama deloc şi care te ajută să-ţi închegi o viziune coerentă despre şi să trăieşti împăcată într-o lume care altfel s-ar destrăma sau în care nu ţi-ai putea găsi defel locul.
Când te afli într-o închisoare fără gratii, cel mai îngrozitor lucru este că nu eşti conştient de ecranele care închid orizontul; rătăceam printr-o ceaţă deasă, crezând că văd prin ea. Nici nu bănuiam existenţa lucrurilor care-mi scăpau.
Pe adolescenta SB n-o interesează dreptul la vot al femeilor. Citeşte Bergson, Platon, Schopenhauer, Leibniz, Hamelin şi, pasionată, Nietzsche. O frământă probleme precum importanţa ştiinţei, viaţa, materia, timpul, arta. Filozofia o face să creadă că surprinde lucrurile în „esenţa” lor, ca totalitate şi, mişcându-se printre abstracţiuni, e sigură că a descoperit „însuşi adevărul lumii”.
N-o interesează şi nu vrea să vadă la vremea aceea, că statutul ei „de excepţie”, aşa zisul ei „privilegiu” se bazează pe cea mai găunoasă dintre morale.
Cu toate astea:
Citind un fapt divers, am aflat cu stupoare că avortul era considerat un delict; ceea ce se petrecea în trupul meu mă privea numai pe mine; niciun argument nu m-a făcut să-mi schimb această convingere.
Şi
Nu eram feministă, în sensul că nu eram preocupată de politică: nu-mi păsa de dreptul la vot. Însă în ochii mei, bărbaţii şi femeile erau persoane cu drepturi egale şi pretindeam să aibă o relaţie de o perfectă reciprocitate.
Pretinde să aibă o relaţie de perfectă reciprocitate, dar încrederea ei că a descoperit „adevărul lumii” se fisurează în momentul în care această pretenţie se confruntă cu realitatea. Societatea burgheză din Franţa începutului de secol trecut consideră relaţiile sexuale din afara sau dinaintea căsătoriei perfect normale, aducătoare de sănătate fizică şi psihică. Sigur că doar în cazul bărbaţilor. Domnişoarele de condiţie bună trebuie să rămână caste până la căsătorie. Iar Simone e bulversată când resimte cu adevărat presiunea acestei credinţe comune.
Pe de altă parte, fisura se adânceşte când ea încearcă să păstreze coerenţa între viziunile despre viaţă ale prietenilor ei, bărbaţi şi femei, care provin din medii diferite şi sunt cu toţii la fel de încrezători în adevărurile lor.
Mi-am construit o morală pluralistă prin intermediul căreia să pot justifica atitudini atât de diferite precum cele ale lui Jaques, Zaza şi chiar Herbaud; am decis că fiecare individ are propria sa lege, la fel de exigentă ca un imperativ categoric, fără să fie însă universală; nimeni nu avea dreptul să dezaprobe sau să aprobe decât în funcţie de această normă unică.
Ce se întâmplă când înveţi să vezi conflictele dintre ce eşti, ce crezi şi ce e în jurul tău, iar ele devin insuportabile?
Asta cred că e întrebarea al cărei răspuns începe doar să se desfăşoare în Memoriile unei fete cuminţi.
Sunt multe detalii interesante de discutat. M-a făcut să zâmbesc, de exemplu, o frază scurtă şi cuprinzătoare care indică felul în care se construiesc mecanismele de învinovăţire absurdă care pot face din viaţa unei femei un calvar: la vârsta de cinci ani „mi se explicase că dacă voi fi înţeleaptă şi evlavioasă, Dumnezeu va salva Franţa.”
M-a făcut să râd felul în care mama lui Simone, o catolică ferventă, îi prindea cu un bold paginile „periculoase” din romanele pe care fata avea voie să le citească. Iar ea, cu toate că era singură în cameră, nu le desfăcea. De ce nu le desfăcea? Chiar şi de-aici ar putea începe o lungă discuţie.